răsplată
RĂSPLATĂ. Există treisprezece rădăcini
ebr. în VT cu sensul de „răsplată" dintre care sakal şi sohad
sunt cele mai importante. În gr. este folosit verbul apodidömi şi
substantivul misthos. Toate au înţelesul de plată, angajare sau
retribuţie, şi există cazuri în care „răsplată" este folosit ca plată
pentru depunerea unei munci cinstite (1 Timotei 5:18) precum şi ca dar primit
pe nedrept, adică cu semnificaţia de dar obţinut prin luare de mită (Mica
3:11).
1. Orice răsplată depinde în ceea ce priveşte semnificaţia
ei de caracterul celui care o dă, iar răsplătirile lui Dumnezeu de care se
ocupă cel mai mult scriitorii Bibliei, atât sub formă de binecuvântări, cât şi
de pedepse, sunt manifestări ale dreptăţii Lui, adică ale Lui (de ex. Psalmul
58:11) şi nu pot fi separate de legământ (Deuteronom 7:10) la care sunt anexate
poruncile Lui. Astfel, a doua poruncă face legătura între pedeapsa neascultării
şi geloziia lui Dumnezeu şi, de asemenea, între răsplătirea ascultării şi mila
Lui (Exod 20:5). Deuteronom 28 explică binecuvântările lui Israel ca o
consecinţă a respectării legământului, o temă dezvoltată de prorocii de mai
târziu (de ex. Isaia 65:6-7; 66:6). Faptul că ascultarea de Dumnezeu avea să
aducă răsplătiri vremelnice este un lucru evident pe tot parcursul Bibliei, dar
din învăţătura prezentată în Deuteronom 28 s-au tras şi două concluzii greşite
şi anume: (1) că neprihănirea este automat răsplătită material şi (2) că
suferinţa este un semn cert al păcatului (Iov; Psalmul 37; 73 reflectă
tensiunea creată de aceste deducţii greşite, iar Eclesiastul 8:14 marchează un
extrem cinicism). Totuşi trebuie notat că în VT chiar Dumnezeu Însuşi şi
mântuirea Lui sunt cunoscute ca răsplata supremă (Isaia 62:10-12; Psalmul
63:3), mai curând decât darurile Lui.
2. Isus le-a promis ucenicilor Lui o răsplătire
(Marcu 9:41; 10:29; Matei 5:3-12), atât de mult legată de renunţarea la sine şi
suferinţa pentru Evanghelie, încât să prevină formarea unei atitudini de
mercenar. El a anihilat conceptul fariseic al serviciului meritoriu (Luca
17:10) şi a descurajat dorinţa obţinerii unei răsplătiri omeneşti (Matei 6:1),
întrucât Tatăl reprezintă cea mai bună răsplată a ucenicului. Isus arată că
răsplata este inseparabilă de Sine Însuşi şi de Dumnezeu, iar apostolii s-au
străduit să stabilească o completă dependenţă a supunerii şi a credinţei omului
de mila şi harul Lui (Romani 4:4; 6:23). Faptele sunt, desigur, importante şi,
ca atare, şi răsplata, însă doar ca un indice al credinţei vii (Iacov 2:14-16;
Ioan 6:28), nu ca o bază de revendicare înaintea lui Dumnezeu. Răsplata
mântuirii în Cristos începe în timp (2 Corinteni 5:5) iar împlinirea ei este
căutată după judecată (răsplătirea şi pedeapsa finală), când cei cu care s-a
încheiat legământul intră în deplina bucurie a prezenţei lui Dumnezeu, care
este răsplata lor permanentă (Apocalipsa 21:3).
BIBLIOGRAFIE
Arnt (la termenul misthos) J.-J. von Allmen,
Vocabulary of the Bible, 1958, (la termenul "reward"; K.E.
Kiek, The Vision of God (versiune abreviată), 1934, p. 69-76; P.C.
Böttger ş.a., NIDNTT 3, P. 134-145.
M.R.W.F.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu