sfinţenie, sfânt, sfinţi
SFINŢENIE, SFÂNT, SFINŢI. Nu există
probabil nici o religie fără o distincţie între sfânt şi profan, şi în
majoritatea religiilor, dacă nu în toate, omul religios este cel pentru care
ceva este sfânt. Aceasta se ilustrează în mod impresionant în Scriptură.
Principalele cuvinte sunt ebr. qados în VT
şi gr. hagios în NT, ambele cuvinte având o etimologie nesigură. Dacă
rădăcina principală qds este derivată de la rădăcina simplă qd,
însemnând „a tăia" sau „a separa", ea denotă calitatea de a fi aparte
şi, prin urmare, separarea în scopul unei întrebuinţări divine a unei persoane
sau a unui obiect, de ceea ce este comun sau profan. Terminologia NT sugerează
distincţia dintre sfinţenie care este însăşi fiinţa lui Dumnezeu şi sfinţenia
care marchează caracterul poporului Său. Termenii semnos, aceea ce
invocă reverenţă (1 Timotei 3:8), hieros, sacru, având legătură cu
divinitatea (2 Timotei 3:15), şi hagnos, aceea ce este pur sau cast (2
Corinteni 11:2) sunt folosiţi cu referire la poporul lui Dumnezeu, în timp ce
termenii hosios (Apocalipsa 15:4) şi hagios (Ioan 17:11) sunt
aplicaţi în primul rând la Dumnezeu, denotând un caracter care este în antiteză
absolută faţă de caracterul lumii.
a. Sfinţenia ca separare şi puritate etică
Este limpede faptul că, în general în Scriptură,
sfinţenia semnifică separare, şi termenul este folosit cu referire la persoane
sau lucruri care au fost separate sau puse deoparte pentru Dumnezeu şi
serviciul Lui. Astfel, în Exodul avem menţionat un pământ sfânt (3:5), o
adunare sfântă (12:16), un Sabat sfânt (16:23), un neam sfânt (19:6) şi un loc
sfânt (29:31), pentru a aminti doar câteva. În aceste cazuri, şi în altele
asemănătoare, Cuvântul nu implică în mod direct atribute etice, ci în special o
consacrare pentru Domnul şi serviciul Lui, şi astfel separare de sfera comună.
Dumnezeu este Cel care cauzează această separare şi prin urmare transferă
sfinţenia ce poate fi implicată prin această separare. De ex. cea de-a şaptea
zi a fost desemnată sfântă, în primul rând pentru că a fost separată de
celelalte şase zile ale săptămânii, şi în al doilea rând pentru că a fost
dedicată serviciului Domnului. Când cuvântul este aplicat unui anumit loc,
aceasta se întâmplă datorită unei asocieri divine cu acel loc. Lui Moise, la
Horeb, în faţa rugului aprins i-a fost dată porunca: „...scoate-ţi
încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ
sfânt" (Exod 3:5). Pământul era sfânt deoarece în acel moment el era locul
revelaţiei divine. În mod similar, Dumnezeu a sfinţit poporul lui Israel,
separându-l de celelalte naţiuni ale pământului şi intrând cu el în legământ,
aceasta a implicat însă faptul că le-a dat o cunoaştere a legii divine, morale
şi ceremoniale. Astfel este conferită noţiunea de etică. Aceste două aspecte
ale sfinţeniei sunt în general prezente, de vreme ce s-a înţeles că a fi sfânt
nu înseamnă numai a trăi o viaţă separată, ci şi a deţine un caracter diferit
de cel al omului obişnuit. În acest fel cuvântul a ajuns la o implicaţie etică
distinctă. Sfinţenia este, în consecinţă, recunoscută drept ţinând de ceea ce a
fost ales şi pus de o parte de către Dumnezeu şi căruia i s-a dat un caracter
ce se conformează legii lui Dumnezeu.
b. Sfinţenia caracterului lui Dumnezeu.
Din cele ce s-au spus deja este clar că sfinţenia
nu reprezintă atât o legătură a creaturii cu Creatorul cât mai curând o
legătură a Creatorului cu creatura. Cu alte cuvinte, sfinţenia lui Dumnezeu
este cea care subliniază acea separare a vieţii şi acea natură distinctă a
caracterului ce ţin de poporul lui Dumnezeu. Aceasta accentuează distincţia
notată mai sus, cum că sfinţeniei lui Dumnezeu şi sfinţeniei poporului Său li
se aplică termeni diferiţi. Sfinţenia aparţine lui Dumnezeu care este divin, şi
El nu ar fi Dumnezeu fără de ea. În această privinţă „nimeni nu este sfânt ca
Domnul" (1 Samuel 2:2). Calitatea etică din sfinţenie este aspectul care
se află în modul cel mai obişnuit în prim plan atunci când cuvântul I se aplică
lui Dumnezeu. El este în esenţă un termen care se referă la superioritatea
morală a lui Dumnezeu şi pentru faptul că El este liber de toate limitările la
perfecţiunea Lui morală (Habacuc 1:13). Din acest punct de vedere Dumnezeu
singur este sfânt şi reprezintă standardul purităţii etice în creaturile Lui.
Întrucât sfinţenia cuprinde toate atributele
distincte ale dumnzeirii, ea poate fi concepută ca strălucind mai puternic
decât tot ceea ce este Dumnezeu. După cum razele soarelui, îmbinând toate
culorile spectrului, se întâlnesc în strălucirea soarelui şi se combină dând
lumina, tot aşa în auto-manifestarea lui Dumnezeu toate atributele Lui se
întâlnesc şi se combină dând sfinţenia. Din acest motiv sfinţenia a fost numită
„un atribut al atributelor", cel care dă unitate tuturor atributelor lui
Dumnezeu. A concepe fiinţa şi caracterul lui Dumnezeu ca fiind numai o sinteză
a unor perfecţiuni abstracte înseamnă a-L priva pe Dumnezeu de întreaga
realitate. În Dumnezeul Bibliei aceste perfecţiuni trăiesc şi funcţionează în
sfinţenie.
Din aceste motive noi putem înţelege de ce în
Scriptură sfinţenia este atribuită în mod expres fiecărei persoane din
dumnezeire, Tatălui (Ioan 17:11), Fiului (Faptele Apostolilor 4:30), şi mai
ales Duhului, cel care manifestă şi comunică sfinţenia lui Dumnezeu făpturilor
Lui.
c. Sfinţenia lui Dumnezeu în raport cu poporul Lui
VT aplică cuvântul „sfânt" fiinţelor umane în
virtutea consacrării lor unor scopuri religioase, de ex. preoţilor care au fost
consacraţi prin ceremonii speciale, şi chiar întregii naţiuni a lui Israel în
calitate de popor separat dintre naţiuni şi consacrat lui Dumnezeu. Astfel
relaţia cu Dumnezeu a fost cea care a format din Israel un popor sfânt şi în
acest sens ea a fost cea mai înaltă expresie a relaţiei legământului. Această
idee nu este întru totul absentă din NT; în pasajul din 1 Corinteni 7:14, se
arată cum soţul necredincios este sfinţit în virtutea relaţiei lui cu soţia
credincioasă şi vice versa. Însă pe măsură ce conceptul de sfinţenie a
progresat, alături de revelaţia progresivă a lui Dumnezeu, de la exterior la
interior, de la ceremonial la realitate, el a dobândit o semnificaţie etică
puternică, şi aceasta este conotaţia lui principală, şi practic exclusivă, în
NT. Prorocii VT au proclamat sfinţenia ca fiind în mod proeminent
auto-dezvăluirea lui Dumnezeu, mărturia pe care El Şi-o depune Lui însuşi şi
aspectul sub care El vrea să fie cunoscut de făpturile Sale. Mai mult decât
atât, prorocii au declarat că Dumnezeu vrea să le comunice creaturilor Lui
sfinţenia Sa şi că, la rândul Lui Ei pretinde sfinţenie de la ele. Dacă „Eu
sunt sfânt" este afirmaţia divină categorică despre Sine, ridicându-L pe
Dumnezeu incomensurabil deasupra creaturilor Lui, atunci „Fiţi sfinţi"
este chemarea divină adresată făpturilor Lui de a fi „părtaşe sfinţeniei
Lui" (Evrei 12:10). Tocmai acest „părtaş sfinţeniei divine" are loc
în sufletul omului în cadrul regenerării şi devine izvorul şi temelia
caracterului sfânt.
Cristos, prin viaţa şi caracterul Lui, este
exemplul suprem al sfinţeniei divine. În El sfinţenia a fost mai mult decât o
simplă absenţă a păcatului: era întreaga Lui consacrare voii şi scopului lui
Dumnezeu, şi în acest scop Isus S-a sfinţit pe Sine (Ioan 17:19). Sfinţenia lui
Cristos este atât standardul caracterului creştin, cât şi garanţia lui: „Cel ce
sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul" (Evrei 2:11).
În NT desemnarea apostolică pentru creştini este
sfinţi (hagioi) şi ea a continuat să fie folosită ca o desemnare
generală cel puţin până în zilele lui Irenaeus şi Tertullian, deşi după aceea a
degenerat într-un titlu onorific în întrebuinţarea ecleziastică. Deşi
semnificaţia primară a acestui termen a fost de relaţie, ea a fost de asemenea
descriptivă, cu privire la caracter, şi mai ales a caracterului asemenea lui
Cristos. NT accentuează peste tot natura etică a sfinţeniei în contrast cu
orice fel de necurăţie. Ea este prezentată drept vocaţia supremă a creştinilor
şi a ţelul trăirii lor. În evaluarea finală a destinului omenesc cele două
categorii cunoscute Scripturii sunt cei îndreptăţiţi şi cei răi.
d. Semnificaţia escatologică a sfinţeniei
Scriptura accentuează permanenţa caracterului moral
(Apocalipsa 22:11). Ea accentuează de asemenea aspectul retributiv al
sfinţeniei divine. Acest aspect implică lumea în judecată. Dintr-o necesitate
morală în Dumnezeu, viaţa este astfel organizată, încât sfinţenia atrage după
sine bunăstarea, iar păcatul, condamnarea. Deoarece sfinţenia divină nu a putut
face un univers în care păcatul să prospere în cele din urmă, calitatea
retributivă din guvernarea divină devine perfect inteligibilă, însă răspalta nu
este sfârşitul; sfinţenia lui Dumnezeu ne asigură că va exista o restaurare
finală, o palingenesia, care va determina o regenerare a universului
moral. Escatologia Bibliei oferă promisiunea că sfinţenia lui Dumnezeu va face
să treacă tot ce nu este curat din univers şi va crea ceruri noi şi un pământ
nou în care va locui neprihănirea (2 Petru 3:13).
BIBLIOGRAFIE
A. Murray, Holy in Chirist, 1888; R. Otto, The
Idea of the Holy, 1946; ERE, 6, p. 731-759; W. E. Sangster, The Path to
Perfection, 1943; H. Seebass, C. Brown, în NIDNTT 2, p. 223-238; TDNT 1, p.
88-115; 3, p. 221-230; 5, p. 489-493; 7, p. 175-185.
R.A.F.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu