sfinţire, a sfinţi
SFINŢIRE, A SFINŢI. Substantivul
şi verbul, derivate din lat. sanctus, „sfânt", şi facere, „a
face", traduc ebr. qds şi gr. hagiasmos, hagiazo.
Sensul de bază al rădăcinii ebr. qds este
dat în mod diferit ca (1) „a pune de o parte", (2) „strălucire". Cel
dintâi ar putea sta la baza referirilor la sfinţenie sau sfinţire prin prisma
poziţiei, a statutului, a relaţiei, unde cuvintele sunt traduse „tăiat",
„separat", „pus de o parte pentru uz exclusiv", „dedicat" sau
„consacrat", „considerat sacru sau sfânt în contrast cu comun, profan sau
secular". Cel de-al doilea sens ar putea sta la baza acelor întrebuinţări
care se raportează la condiţie, stadiu sau proces, ducând mai departe în NT la conceptul
unei schimbări lăuntrice ce are loc progresiv, având drept rezultat puritate,
verticalitate morală şi gânduri sfinte, spirituale, ce se exprimă într-o viaţă
exterioară de bunătate şi evlavie. În legătură cu aceasta trebuie notat faptul
că în timp ce în VA a VT este folosit verbul „a sfinţi", în forma
substantivală substantiv este folosit mai degrabă termenul de „sfinţenie"
decât cel de „sfinţire".
I. În Vechiul Testament
Cele două grupuri de semnificaţii schiţate mai sus
pot fi denumite în mare semnificaţiile preoţeşti, şi cele profetice, însă ele
nu sunt reciproc exclusive. Referinţa primară în ambele cazuri este îndreptată
spre Dumnezeu.
a. Dumnezeu este înfăţişat ca sfânt
în maiestate, misterios în neasemănarea Lui luminoasă, îndepărtat cu măreţie de
om, păcat şi pământ (cf. Exod 3:5; Isaia 6:3 ş.urm.).
Oamenii sunt îndemnaţi să-L considere pe Domnul
oştirilor sfânt (Isaia 8:13), şi Dumnezeu spune că El Se va sfinţi şi va fi
sfinţit în ei sau de ei, cu alte cuvinte, recunoscut în revendicările Lui
suverane (în mod similar El va fi glorificat, adică, caracterul Lui sublim va
fi mărturisit prin atitudinea şi relaţia poporului Lui faţă de El).
Orice lucru sau persoană sfinţită este recunoscută
ca fiind pusă de o parte de Dumnezeu precum şi de om (de ex. Sabatul, Geneza
2:3; altarul, Exod 29:37; cortul, Exod 29:44; veşmintele, Levitic 8:30; postul,
Ioel 1:14; casa, Levitic 27:14; poporul. Exod 19:14; adunarea, Ioel 2:16;
preoţii, Exod 28:41. Acestea nu implică neapărat o trasformare lăuntrică. Ritualul
ceremonial al legii avea în vedere încălcările de care era vinovat poporul lui
Dumnezeu, care fusese pus de o parte de Dumnezeu că să-I aparţină exclusiv Lui
pentru a fi folosit ca instrument al Lui.
b. Deşi acestea erau în primul rând
exemple exterioare şi rituale de sfinţire, ele erau uneori însoţite de
realitatea lăuntrică, mai profundă. Îndemnul lui Dumnezeu „Fiţi sfinţi, căci Eu
sunt sfânt", reclama de la popor un răspuns moral şi spiritual, o
reflectare a superiorităţii Lui morale în ceea ce priveşte neprihănirea,
puritatea, ura faţă de răul moral, preocuparea iubitoare pentru bunăstarea
altora, în conformitate cu voia Lui; deoarece Sfântul lui Israel îşi lua în mod
activ răspunderea pentru binele poporului Său (Exod 19:4) precum şi pentru ca el
să fie separat de rău. Sfinţenia Lui era atât transcendentă, cât şi imanentă
(Deuteronom 4:7; Psalmul 73:28), iar sfinţenia lor trebuia să se caracterizeze
în mod corespunzător. Profeţii erau vigilenţi faţă de pericolele unei simple
sfinţiri exterioare, şi astfel ei îndemnau poporul să Îl venereze pe Domnul; ei
au mers chiar până acolo încât să discrediteze manifestările „sfinte"
exterioare atunci când nu erau însoţite de o sfinţenie practică (Isaia 1:4, 11;
8:13). Copiii lui Israel au ştirbit sfinţenia lui Dumnezeu prin vieţile lor
lipsite de sfinţenie în mijlocul naţiunilor. Ei nu au reuşit să respecte legea
sfinţeniei (Levitic 17-26), ce combina în mod admirabil aspectul moral cu cel
ritual.
II. În Noul Testament
Există şase referiri la sfinţire (hagiasmos)
şi alte patru cazuri în care acelaşi cuvânt este tradus „sfinţenie" în
VSR. Alţi cinci termeni greceşti sunt traduşi tot cu „sfinţenie" (hagiotes,
hagiosyne, eusebeia, hosiotes, hieroprepes). Ca şi în VT, găsim o
întrebuinţare dublă a sfinţirii, există însă diferenţe semnificative. Cele două
întrebuinţări sinoptice ale verbului „a sfinţi" sunt ceremoniale sau
rituale. Domnul nostru vorbeşte despre Templul care sfinţeşte aurul şi despre
altarul care sfinţeşte darul (Matei 23:17,19). Aici semnificaţia primară este
consacrarea; aurul şi darul sunt dedicate, puse de o parte, şi socotite ca
fiind mai ales sacre şi preţioase prin relaţia lor cu Templul şi altarul deja
sfinte. În cadrul unei întrebuinţări paralele a acestui concept, însă o
întrebuinţare mai solemnă şi mai directă spiritual, deoarece are de-a face cu
domeniul personal, Cristos Se sfinţeşte sau Se consacră în vederea lucrării Lui
jertfitoare, Tatăl Îl sfinţeşte pe El, iar El porunceşte discipolilor Lui să-L
„sfinţească" (să-L considere cu reverenţă sacră, să-I dedice o poziţie
unică) pe Tatăl (Ioan 10:36; 17:19; Matei 6:9). O mai mare extindere a ideii
este exprimată în sfinţirea de către Isus a poporului cu propriul Lui sânge
(Evrei 13:12) şi posibil în Ioan 17:17, sfinţirea de către Tatăl a credincioşilor
prin Cuvântul adevărului.
Referitor la Ioan 17:17 şi la textele înrudite,
cuvântul „posibil" este folosit în mod judicios deoarece ideea
„sfinţirii" pare să-şi lărgească aici înţelesul în direcţia unei schimbări
morale şi spirituale. Epistola către evrei formează ca o fel de punte între
semnificaţia exterioară şi cea lăuntrică a sfinţirii. Prin jertfa Lui, Cristos
Îşi sfinţeşte fraţii nu numai în sensul că îi pune de o parte, ci şi în sensul
că îi pregăteşte în vederea adorării şi slujirii lui Dumnezeu. El înfăptuieşte
această sfinţire făcând ispăşire pentru păcatele lor (Evrei 2:17) şi le curăţă
cugetele de faptele moarte (Evrei 9:13 ş.urm.). Totuşi, această sfinţire nu
este concepută în primul rând ca un proces, ci ca o realitate împlinită, deoarece
„printr- o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce
sunt sfinţiţi" (Evrei 10:10,14). În acelaşi timp nu este absent îndemnul
de a creşte în sfinţire (cf. Evrei 12:14), unde sfinţenia este mai curând o
stare, o condiţie, decât o poziţie.
Deşi „sfinţire" în Evrei este întrucâtva
apropiat de „justificare" în epistole ca şi cea către Romani şi cea către
galateni, nu trebuie exagerată distincţia dintre întrebuinţările termenului
„sfinţire" în aceste scrieri. Şi Pavel foloseşte termenul în două sensuri.
În unele cazuri el îl consideră ca pe un statut conferit credincioşilor care
sunt în Cristos în vederea sfinţirii ca şi a justificării. Cuvântul derivat
„sfânt" se referă în primul rând la statutul lor în Cristos („sfinţiţi în
Cristos Isus", 1 Corinteni 1:2; cf. 1 Petru 1:2). O sfinţire înlocuitoare
este privilegiul partenerului şi al copiilor necreştini când unul dintre
părinţi este credincios; aceasta din nou este sfinţire prin statut (1 Corinteni
7:14).
Cea de a doua semnificaţie a sfinţirii, la Pavel,
se referă la transformarea morală şi spirituală a credinciosului justificat
care este regenerat de Dumnezeu, căruia Dumnezeu i-a dat o viaţă nouă. Voia lui
Dumnezeu este sfinţirea noastră (1 Tesaloniceni 4:3), şi a fi întru totul sfinţit
înseamnă a fi conformat după chipul lui Cristos şi astfel a realiza în trăire
ce înseamnă să fii după chipul lui Dumnezeu. Cristos este conţinutul şi norma
vieţii sfinţite: viaţa Lui de după înviere este cea care este reprodusă în
credincios pe măsură ce acesta creşte în har şi reflectă slava Domnului Său. În
această experienţă progresivă de eliberare de litera legii, duhul omului este
pus în libertate de Duhul Domnului (2 Corinteni 3:17-18). Duhul Sfânt este cel
care operează în sfinţirea omului, însă El lucrează prin Cuvântul adevărului şi
prin rugăciunea credinţei, şi prin părtăşia credincioşilor (Efeseni 5:26) pe
măsură ce aceştia se verifică în lumina idealului de dragoste a Duhului şi de
indispensabilitate a sfinţeniei (Evrei 12:14). Credinţa, ea însăşi produsă de
Duhul, pune stăpânire pe resursele sfinţirii.
După cum justificarea implică eliberarea de
pedeapsa păcatului, tot aşa sfinţirea implică eliberarea de impurificările,
privaţiunile şi puterea păcatului. Totuşi, sunt multe discuţii în ceea ce
priveşte intensitatea, extinderea şi etapele acestei a doua eliberări.
Rugăciunea ca Dumnezeu să-i sfinţească pe deplin pe credincioşi, astfel ca
duhul lor, sufletul lor şi trupul lor să fie păstrate fără prihană până la
venirea lui Cristos este urmată de afirmarea că „Cel ce v-a chemat este
credincios, şi va face lucrul acesta" (1 Tesaloniceni 5:23-24). Aceasta
atrage după sine trei întrebări importante.
a. Va face Dumnezeu lucrul acesta pe neaşteptate?
Înseamnă sfinţirea prin credinţă că sfinţirea completă
este primită ca un dar în aceeaşi modalitate ca justificarea, astfel încât
credinciosul este făcut în mod instantaneu sfânt şi intră odată pentru
totdeauna în sfinţenia practică, reală, ca o stare? Unii pretind că în cadrul
unei experienţe-criză, ulterior convertirii, omul vechi este răstignit odată
pentru totdeauna, iar rădăcina păcatului este extrasă sau principiul păcatului
este eradicat. Alţii merg mai departe şi accentuează nevoia de recepţionare şi
exercitare a darurilor Duhului (mai ales al darului vorbirii în limbi) ca
dovadă a unei asemenea lucrări a Duhului. Alţii iarăşi consideră că învăţătura
NT este categoric opusă acestui punct de vedere şi că tocmai existenţa
epistolelor cu afirmaţiile lor raţionale de doctrină, cu argumentele lor, cu
apelurile şi îndemnurile lor, este cea care îl contrazice. Vezi şi mai jos.
b. Va face Dumnezeu lucrul acesta de-a lungul
vieţii credinciosului?
Atât printre cei care pun accentul pe caracterul de
criză al experienţei de sfinţire, cât şi printre cei care o văd mai degrabă ca
pe un proces, sunt unii care îşi revendică deprinderi foarte înalte ale unei
trăiri sfinţite. Subliniind porunci de genul „Voi fiţi dar desăvârşiţi"
(Matei 5:48), fără a interpreta aici „desăvârşirea" ca însemnând „maturitate",
ei susţin că dragostea desăvârşită poate fi dobândită în această viaţă. Totuşi,
pretenţiile înalte în direcţia unei „perfecţiuni lipsite de păcat"
minimalizează de obicei atât descrierea păcatului, cât şi standardul de trăire
morală reclamat. Păcatul este definit mai degrabă drept „încălcarea voluntară a
unei legi cunoscute" (John Wesley), decât drept „orice lipsă a conformării
la legea lui Dumnezeu, sau încălcare a legii lui Dumnezeu" (Westminster
Shorter Catechism), aceasta din urmă fiind o definiţie ce acoperă starea
noastră de păcat şi păcatele prin omisiune precum şi păcatele comise pe faţă şi
deliberat. Alţii, fiind de acord că o sfinţenie intactă şi o perfecţiune
nepătată nu pot fi posibile, pretind că este cu toate acestea posibil să se
posede în mod perfect motivul perfect al dragostei.
În pretenţia lui C.G. Finney cum că Biblia „în mod
expres limitează obligaţia la capacitate" are loc o minimalizare a
standardului. Tocmai limbajul legii, scrie el, este de un asemenea gen încât să
uniformizeze pretenţiile acesteia la capacitatea subiectului, oricât de mare
sau mic ar putea fi acel subiect. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată puterea ta."
Aici prin urmare este limpede că tot ce cere legea este exercitarea în slujirea
lui Dumnezeu a oricărei puteri pe care o avem. Aşadar, deoarece sfinţirea
deplină constă în ascultarea perfectă faţă de legea lui Dumnezeu, şi întrucât
legea nu pretinde nimic mai mult decât întrebuinţarea corectă a oricărei puteri
pe care o avem, este bineînţeles stabilit pentru totdeauna că în această viaţă
poate fi dobândiră o stare de sfinţire deplină, pe baza capacităţii
naturale" (Sistematic Theology, 1851, p. 407). Aceasta se bazează
pe o regretabilă înţelegere greşită a versetului din Deuteronom 6:5.
c. Va face Dumnezeu lucrul acesta fără o activitate
din partea credinciosului?
Cei care minimalizează rolul păcatului şi
standardul de sfinţenie reclamat de Dumnezeu se află în pericolul de a plasa un
accent nemeritat asupra iniţiativei omeneşti în sfinţire. Există, în orice caz,
o extremă opusă ce aşează întreaga răspundere în legătură cu sfinţirea asupra
lui Dumnezeu. Se aşteaptă de la El ca El să producă un sfânt în mod instantaneu
sau să-l umple pe creştin progresiv cu har sau cu Duhul. Aceasta înseamnă a-l
reduce pe om la un simplu robot, lipsit de orice structură morală şi astfel a
produce efectiv o sfinţire imorală - care este o contradicţie de termeni. Cei
care sunt preocupaţi de caracterul intrinsec al duhului omenesc neagă asemenea
operaţiuni impersonale ale Duhului Sfânt. Ei pun de asemenea la îndoială
afirmaţia că Duhul Sfânt lucrează mai degrabă direct asupra inconştientului,
decât prin intermediul proceselor conştiente ale minţii omului.
Creştinul nu trebuie să-şi facă nici un fel de
iluzii cu privire la intensitatea luptei cu păcatul (Romani 7-8; Galateni 5),
trebuie însă de asemenea să-şi dea seama că sfinţirea nu are loc, în etape,
numai prin propriile sale sforţări de a neutraliza propriile lui înclinaţii rele.
Există o succesiune a desăvârşirii morale, dar există şi o lucrare misterioasă,
de sfinţire, în el însuşi. Mai mult decât atât, nu este numai un sinergism în
care Duhul şi credinciosul contribuie fiecare cu câte ceva. Acţiunea este
atribuibilă atât Duhului, cât şi credinciosului în paradoxul harului. Dumnezeu
Duhul lucrează prin recunoaşterea, în credincioşie, a legii adevărului şi prin
răspunsul de dragoste al credinciosului, iar rezultatul net este maturitatea
spirituală exprimată în îndeplinirea legii dragostei faţă de aproapele.
Desăvârşirea sfinţirii la credinciosul care, prin credinţă îndatoritoare în
lucrarea lui Cristos, „se curăţeşte" (1 Ioan 3:3) prin Duhul, este
indicată prin asigurarea: „ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El;
pentru că fi vom vedea aşa cum este" (1 Ioan 3:2). (*DUHUL SFÂNT;
*MÂNTUIRE.)
BIBLIOGRAFIE
W. Marshall, The Gospel Mystery of
Sanctification, 1692, retip. 1955; J. John Wesley, A Plain Account of
Christian Perfection, retip. 1952; C. Hodge, Systematic Theology, 3,
1971-3; J. C. Ryle, Holiness, retip. 1952; B. B. Warfield, Perfectionism,
2 vol. 1931; R. E. D. Clark, Conscious and Unconscious Sin, 1934; N. H.
Snaith, The Distinctive Ideas of the Old Testament, 1944; D. M.
Lloyd-Jones, Christ or Sanctification, 1948; G. C. Berkouwer, Faith
and Sanctification, 1952; W. E. Sangster, The Path to Perfection,
1957; J. Murray, „Definitive Sanctification, CTJ 2, 1967, p. 5; K. F. W. Prior,
The Way of Holiness, 1967.
G.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu