Despărţirea
Era o dimineaţă însorită.
în grădiniţa unui mic azil,
o droaie de copii zburdau prin iarbă,
ca nişte iezi în luna lui april.
Erau copii orfani. Abia trecuse
războiul, nedoritul musafir,
lăsând păianjeni spânzuraţi pe vetre
şi lumânări aprinse-n cimitir.
Dar, ce ciudat!, aceşti copii de doliu
râdeau acum cu duh neştiutor.
Iar împrejur veneau străini s-aleagă,
să ia câte-un orfan în casa lor.
Se zguduia de joc şi râs grădina.
Dar mai deoparte, sub un dud, doi fraţi
stăteau de dimineaţă mână-n mână,
privind în jurul lor înfioraţi.
Pe fruntea lor ciudat îngrijorată
se legănau şuviţe aurii.
Purtau pe chipuri un secret, o umbră
prea tristă parcă pentru doi copii.
Se-nghesuiau alături unu-ntr-altul
şi tresăreau c-un freamăt ne-nţeles,
de parcă aşteptau o grea sentinţă
la încheierea unui grav proces.
Şi iată că, în cele din urmă,
veniră oameni şi la ei sub dud.
Erau două perechi din două plaiuri,
doi soţi veniţi din nord şi doi din sud.
Au stat cu ei de vorbă până seara.
Şi-apoi porniră din azil cu ei.
Copiii se ţineau cuprinşi alături
cum se cuprind în viaţă doi cârcei.
În gară, soţii au luat bilete.
Unii spre sud, iar ceilalţi către nord.
Se despărţeau. Şi primul tren de noapte
veni ca un convoi într-un fiord.
„Ne despărţim..." vorbi cel mai în vârstă,
mai aspru dintre vitregii părinţi,
„Îmbrăţişaţi-vă, copii! E timpul.
Dar haide, nu mai plângeţi, fiţi cuminţi!"
Copiii tremurau. Cuprinşi de spaimă,
s-au prins la piept, cu ochii către cer.
Într-o nestăvilită încleştare,
s-au strâns ca într-o menghină de fier.
Zadarnic s-au silit ocrotitorii
ca să-i despartă grabnic pe orfani.
Zadarnic le dădură pungi cu dulciuri.
Zadarnic le fagăduiră bani.
Zadarnic i-a lovit un om din gloată
şi însuşi conductorul enervat.
Zadarnic le-a sucit apoi urechea,
nerăbdător, un tânăr impiegat.
Copiii se ţineau privind cu groază
şi murmurau încet, înlănţuiţi:
„Nu. Nu ne despărţiţi. Noi suntem singuri.
Loviţi cât vreţi. Dar nu ne despărţiţi!
Noi nu avem pe nimenea pe lume.
Loviţi! Noi suntem umbre de pripas.
Voi toţi aveţi cămin, aveţi familii.
Dar nouă numai noi ne-am mai rămas.
Loviţi cât vreţi! Căraţi, căraţi cu pumnii...
Voi sunteţi tari, sunteţi puternici. Ştim.
Loviţi cât vreţi! Noi nu avem pe nimeni.
Dar noi, să ştiţi, noi nu ne despărţim!"
Şi-atunci veni un om cu-nţelepciune
şi le vorbi cu lacrime şuvoi...
„Măi oameni buni, nu despărţiţi copiii!
Luaţi-i o pereche pe-amândoi!"
Acest cuvânt a biruit în inimi.
Şi-au fost luaţi alături cei doi fraţi.
O, câte mâini apoi îi salutară
când au ieşit la geam îmbrăţişaţi!
Ce plini de bucurie printre lacrimi,
ce fericiţi erau cei doi acum!
„Drum bun, copii! Drum bun!" strigă mulţimea
când trenul către sud porni la drum...
*
O, fraţi creştini, de-au câştigat izbânda
aceşti copii orfani cu suflet trist,
cine-ar putea pe noi să ne despartă
de inima, de dragostea lui Crist?
Când noi Îl ţinem pe Isus în suflet,
când nu-L lăsăm o clipă, orice-ar fi,
când dragostea lui Crist la fel ne strânge,
o, cine oare ne va despărţi?
Nici moartea şi nici îngerii, nici viaţa,
nici toate câte sunt şi câte vin,
nu-i nimeni nicăieri să ne despartă
de dragostea lui Dumnezeu!
Amin.
Poezie de Costache Ioanid din volumul TAINE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu