Ziua cercetării
Cu sac de pocăinţă şi cenuşă,
în taina foişorului stingher,
în clipa jertfei, se ruga profetul
cu braţele întinse către cer.
„Înalt şi sfânt Stăpân atotputernic,
Cel ce pe veci rămâi în legământ.
Tu ştii că noi, poporul Tău nevrednic,
ne-am depărtat de-altar şi de Cuvânt.
Am râs de Lege, ca de cărţi păgâne,
- şi regi şi robi - şi ni se cade-acum
să ni se umple faţa de ruşine
şi-n lacrimi să scăldăm străinul drum.
Zadarnic inima în noi suspină.
Pustiu e Templul. Sceptrul, lepădat.
Ierusalimul zace în ruină.
Pe orice piatră scrie: Vinovat.
Nu nouă. Doamne, ci iubirii Tale,
dă-i iarăşi slavă pe acest liman.
Deschide-ne printre străini o cale
şi-ntoarce-ne din nou în Canaan!”
Şi încă mai vibra de glas arcada,
când iată, pe fereastră, din zenit
cu haine sclipitoare ca zăpada,
un înger năvăli în zbor grăbit.
„Din ceruri vin la tine, Daniele,
ca să-ţi aduc nădejdea în surghiun.
Om preaiubit şi scump, o stea-ntre stele,
ia seama dar la toate câte-ţi spun:
Din vremea când se va semna edictul
de rezidire a cetăţii tale
vor trece peste lume patru sute
optzeci şi trei de ani. Şi-n vremi de jale,
veni-va Sfântul Sfinţilor, Mesia!...”
Astfel vorbi în taină solul sfânt.
Şi Daniel, cu toata bucuria,
a scris în sul cuvânt după cuvânt.
*
Trecură ani de-atunci. Şi generaţii.
A asfinţit profetul în exil.
Pe tron se perindară împăraţii.
Iar într-o zi din luna lui april,
la masa-mpărătească, Artaxerxe
privea zâmbind, cu ochi iscoditori,
şi cerceta atent atâtea feţe
de rude, de satrapi şi slujitori.
Toţi arborau surâsuri ca la nuntă.
Căci vai de cel ce-ar fi părut ascuns.
Dar iată, împăratul se încruntă.
Paharnicul rămâne ca străpuns.
„Neemia! De ce ţi-e tristă faţa?
Bolnav nu eşti. Doar gându-i vinovat!"
Paharnicul abia-şi mai simte viaţa.
„Trăiască-n veci slăvitul împărat!
Cum pot să râd când falnica cetate
în care-mi sunt mormintele străbune
stă-ntre vrăjmaşi cu ziduri sfărâmate,
cu porţile-n cenuşă şi tăciune?
Şi-acum e Paşti, e ziua de salvare.
Şi noi, cei ce am rămas, cum să zâmbim?
Când azi, în cea mai sfântă sărbătoare,
e-atâta jale în Ierusalim?"
„Ce-mi ceri?" vorbi cu milă împăratul.
Neemia rosti în gând o rugă.
Încremenise parcă-ntreg palatul.
„Aş vrea, stăpâne, eu, umilă slugă,
să rezidesc din colb Ierusalimul."
Se uită Artaxerxe blând. „Când pleci?..."
Aşa s-a dat edictul rezidirii
în anul patrusute patruzeci
şi cinci de dinainte de Mesia.
*
Dar cine oare şi-a adus aminte
şi-a stat să urmărească profeţia
de la edict la anul Jertfei sfinte,
cum a rămas în scriptele străbune?
Dar dacă omul vremea nu-şi măsoară,
Cel Veşnic totuşi credincios rămâne.
Şi iată că-ntr-o zi de primăvară,
un lung convoi coboară de pe coastă,
înaintând cu ramuri de finic.
Şi-un val de cântec, până-n zare-albastră,
se leagănă pe holdele în spic.
„Osana!" se aude-n larg, „Osana!
Mărire Dumnezeului etern!"
Şi tot mai mulţi întâmpinând coloana,
veşmintele pe cale şi le-aştern.
Căci în mijlocul freamătului vesel,
călare pe un mânz, pe-un măgăruş,
venea un om cu faţa de arhanghel,
cu părul lung în vântul jucăuş,
cu ochi albaştri aţintiţi departe,
strălucitori, adânci, înrouraţi.
Şi-n urma Lui, cu feţe-nflăcărate,
venea o mică ceată de bărbaţi.
Iar colo sus, pe-o muchie de dealuri,
mulţimea s-a oprit ca de-un fior,
privind, în măreţia de portaluri,
Locaşul Sfânt, mereu fumegător.
De-atâţia ani, venind din Galileea,
din Decapoli, ori de prin străini,
se-opreau aici. Însă în ziua aceea,
de-un farmec nou, de-o viaţă nouă plini,
cu mai mult drag priveau acum spre culme,
ştiind că ei aduc drept mesager,
spre casa cea mai sfântă de pe lume,
pe omul cel mai sfânt născut sub cer.
Dar vai, pe când în zarea înălţimii
vedeai doar zâmbet, doar extaz nespus,
un singur om în mijlocul mulţimii,
un singur om plângea. Era Isus.
Şi când, acolo, pe a culmii treaptă,
se-ntoarseră apostolii spre El,
Îl auziră amintind în şoaptă
de ziua ce-o scrisese Daniel.
„Ierusalime sfânt, Ierusalime,
care ucizi cu pietre pe profeţi,
în câte rânduri te-am chemat la Mine,
cum cheamă cloşca puii ei răzleţi!
O, de-ai putea, cât vântul morţii tace,
măcar în ziua aceasta să-nţelegi
căinţa care ţi-ar aduce pace
şi legământul unei alte legi!
Dar toate acestea nimeni nu le ştie.
Ascunse sunt acum de ochii tăi.
Şi duşmanii se voi grăbi să vie,
rostogolindu-ţi zidurile-n văi.
Nu va lamâne piatră peste piatră,
ci toate la pămât vor mucezi.
Căci astăzi, când ţi-e Casa cercetată
Tu n-ai deosebit această zi!
Da. Chiar atunci, în ziua zece-a lunii,
se împlinea profeticul verdict.
Erau în ziua-aceea patru sute
optzeci şi trei de ani de la edict.
Şi-n ziua zece-a lunii, Israelul
avea demult poruncă de-a alege
un miel fără cusur din orice turmă,
luat şi pus dc-o parte, după Lege...
*
Acum convoiu-şi duce bucuria.
Şi vor striga pe străzi: Baruh Aba!
În Templu, Sfântul Sfinţilor, Mesia,
în ziua cercetării, va intra.
Dar preoţii, sinedriul, cei cu carte
Îl vor mustra cu asprul lor cuvânt.
Şi-astfel va fi luat şi pus deoparte,
ca Miel de jertfa pentru-ntreg pământ.
Apoi romanii peste sfânta vatră
vor năvăli-mplinind o altă zi:
nu va rămâne piatră peste piatră,
ci două mii de ani vor mucezi.
*
O zi de cercetare are-oricine.
O vreme de-ntâlnire cu Isus.
Cum Îl primeşti aici - sau rău, sau bine
aşa vei fi primit acolo sus.
Şi-odată va porni convoiu-n zare,
din nou la vremea holdelor în spic,
cu haine de lumină sclipitoare,
cu paşi voioşi, cu ramuri de finic.
Isus va reveni, cum scrie Cartea,
şi va lega în lanţuri pe Satan,
va nimici pentru vecie moartea,
va-ntemeia eternul Canaan.
El va aduce Veşnica Cetate,
Ierusalimul gloriei de sus,
zidit în aur şi în nestemate,
în răsăritul fără de apus.
El va veni cu îngerii cei vrednici
şi de convoiul celor drepţi urmat.
Căci Cel respins de preoţi şi de sfetnici,
a fost sfinţit de Tatăl ca-mpărat.
Vei fi şi tu acolo?... sau în jale?
Alege între glorie şi scrum.
Căci sfânta zi a cercetării tale,
prietene, e ziua de acum.
În faţa ta e drumul către Viaţă,
Fă primul pas... Acum, nu zăbovi.
Căci veşnicia care-ţi stă în fată
Atârnă toată de această zi!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu