tipologie
TIPOLOGIE. (Gr. typos,
„urma lăsată de sigiliu"). Un mod de descriere a istoriei biblice a
mântuirii astfel încât fazele ei de început sunt privite ca anticipări ale
fazelor ulterioare, sau unele faze târzii fânt privite ca o recapitulare sau
împlinire a unor faze anterioare.
I. În Vechiul Testament
Există două epoci arhetipice în VT care sunt
prezentate în mod repetat în felul acesta: creaţia şi exodul din Egipt. Exodul
este privit ca o nouă creaţie, sau cel puţin ca o repetare a activităţii
creatoare originale. Cel care la început a pus limite mării neliniştite şi a
spus: „Până aici şi nu mai departe" (Geneza 1:9 ş.urm.; Iov 38:8-11) a
manifestat aceeaşi putere când a stăvilit apele Mării Roşii (Mării Trestiilor?)
în vremea exodului (Exod 14:21-29). Paralelismul este accentuat în mod special
atunci când răsturnarea simbolurilor primitive ale haosului, *Rahav şi balaurul
(Iov 26:12 ş.urm.) de către Creator este preluată şi aplicată la victoria
exodului (Psalmul 74:12-14; 89:8-10). Rahav devine un „prototip" al
Egiptului (cf. Isaia 30:7) iar balaurul (leviatanul) devine un „prototip"
pentru faraon (cf. Ezechiel 29:3).
Restaurarea Israelului după exilul babilonian este
portretizată atât ca o nouă creaţie cât şi ca un nou exod. Verbele care sunt
folosite cu referire la lucrarea Creatorului în Geneza 1 şi 2 (ebr. bara’,
yasar, ’asa) sunt folosite cu referire la activitatea Lui de restaurare a
celor exilaţi (cf. Isaia 43:7, unde toate aceste trei verbe apar împreună).
Tipologia balaurului cu privire la creaţie, care a fost preluată deja ca o
imagine a victoriei lui Iahve la Exod, devine acum o modalitate de descriere a
acestei noi victorii. Când braţul lui Iahve este chemat să „se ridice ca în
vremea de demult" când „a tăiat pe Rahav în bucăţi" şi „a străpuns
balaurul" (Isaia 51:9), Dumnezeu este îndemnat să repete în această
situaţie nouă actele măreţe ale creaţiei şi exodului. Dacă la vremea exodului
El a salvat poporul Său prin deschiderea unui „drum pe mare, o cărare prin
apele cele puternice" (Isaia 43:16), tot aşa va fi şi când cei exilaţi care
se întorc vor trece prin ape (Isaia 43:2), făcând „un drum prin pustie şi râuri
în locuri secetoase" (Isaia 43:19). La fel cum generaţia exodului a fost
condusă de un nor în timpul zilei şi de un stâlp de foc noaptea, care trecea în
urma lor atunci când erau ameninţaţi din spate, exilaţii au primit promisiunea:
„Domnul va ieşi înainte şi Dumnezeul lui Israel vă va tăia calea" (Isaia
52:12). Despre generaţiile de mai târziu, la fel ca şi despre generaţiile din
vechime avea să se adeverească faptul că „nu vor suferi de sete în pustiurile
în care-i va duce; ci va face să curgă apă din stâncă, va despica stânca şi va
curge apa" (Isaia 48:21).
În limbajul tipologiei seriile mai vechi de
evenimente au constituit un „prototip" pentru ceea ce avea să urmeze mai
târziu; seriile de mai târziu au fost un „antitip" al celor mai vechi. Sau
se mai poate spune că epocile succesive din istoria mântuirii dezvăluie un
tipar repetat în activitatea divină, un tipar pe care scriitorii NT au crezut
că l-au descoperit în forma sa definitivă chiar în zilele lor.
II. În Noul Testament
Relaţia tipologică dintre cele două *testamente a
fost rezumată în epigrama lui Augustin: „În VT stă ascuns NT; în NT este
revelat VT’. În NT mântuirea creştină este prezentată ca şi punctul culminant
al lucrărilor măreţe ale lui Dumnezeu. Mântuirea creştină este tratată ca o
nouă creaţie, un nou exod, o nouă restaurare din exil.
a. O noua creaţie. „Dumnezeu care
a zis: „Să lumineze lumina din întuneric" ne-a luminat inimile, pentru ca
să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui
Isus Cristos" (2 Corinteni 4:6). A patra Evanghelie probabil că ne oferă
cel mai clar exemplu de tipologie a creaţiei, când începe cu cuvintele: „La
început...", un ecou al cuvintelor din Geneza: Cuvântul divin care a adus
în fiinţă vechea creaţie S-a întrupat acum pentru a inaugura o nouă creaţie.
Potrivit lui Pavel, cei care sunt „în Cristos" constituie „o nouă
creaţie" (2 Corinteni 5:17; Galateni 6:15). Pavel şi prorocul din Patmos
văd amândoi că blestemul căderii primordiale este inversat de lucrarea
răscumpărătoare a lui Cristos (Romani 8:19-21; Apocalipsa 22:1-5). Evanghelia
pune temeliile pentru „ceruri noi şi un pământ nou în care va locui
neprihănirea" (2 Petru 3:13; cf. Apocalipsa 21:1).
b. Un nou exod. Tipologia
exodului este foarte des întâlnită în NT. Se pare că Matei priveşte copilăria
lui Isus ca o recapitulare a experienţelor din vechime ale lui Israel, deoarece
S-a coborât în Egipt şi apoi S-a întors de acolo (Matei 2:15). Ioan, prin cronologia
Evangheliei sale şi în alte moduri sugerează că Isus Cristos este mielul Pascal
antitipic (cf. Ioan 19:14, 36). Limbajul folosit de Petru ne îndreaptă
privirile în aceeaşi direcţie (1 Petru 1:19), iar Pavel exprimă ideea clar:
întrucât „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit", sărbătoarea care
urmează ar trebui sărbătorită de poporul Său „cu azimele curăţiei şi
adevărului" (1 Corinteni 5:7 ş.urm.). La fel cum israeliţii au trecut prin
Marea Trestiilor, tot aşa creştinii au fost botezaţi în Cristos; după cum
israeliţii au primit pâine din cer şi apă din stâncă, tot aşa creştinii au
„mâncarea şi băutura lor supranaturală" distinctivă (1 Corinteni 10:1-4).
La fel cum, în ciuda tuturor binecuvântărilor, generaţia exodului a murit în
pustie din cauza necredinţei şi neasculătrii şi nu a intrat în ţara promisă,
tot aşa creştinii sunt îndemnaţi să ia seama să nu cadă (1 Corinteni 10:5-12;
cf. Evrei 3:7-4:13; Iuda 5). Aceste lucruri s-au întâmplat cu israeliţii „ca să
ne slujească drept pilde (typikos), şi au fost scrise pentru învăţătura
noastră peste care au venit sfârşiturile veacurilor" (1 Corinteni 10:11).
Această tipologie are o nuanţă etică şi paraenetică puternică.
c. O nouă restaurare. Însăşi
cuvântul „Evanghelie" (euangelion) şi cuvintele înrudite sunt
probabil derivate de scriitorii NT din pasajele din Isaia 40-66 unde indică
„vestea bună" a întoarcerii din Exil şi a reconstruirii Sionului Os. 40:9;
cf. 52:7; 61:1). Nici un pasaj din prorocia VT nu a oferit un „teren" atât
de fertil pentru mărturia Evangheliei, de la „glasul" din Isaia 40:3, prin
lucrarea Robului Domnului în Isaia 42-53 până la cerul nou şi pământul nou din
Isaia 65:17; 66:22.
d. Persoane tipice. În Romani 5:14
Adam este numit „o icoană preînchipuitoare (typos) a Celui ce avea să
vină" (adică, a lui Cristos, ultimul Adam). Adam, ca şi începător al
vechii creaţii, este un omolog evident al lui Cristos, începătorul noii
creaţii. Toată omenirea este privită fie „în Adam", în care „toţi
mor", fie „în Cristos", în care toţi „vor învia" (1 Corinteni
15:22).
Nici un alt personaj din VT nu este numit un
prototip al lui Cristos în NT. Totuşi, alte personaje din VT sunt arhetipuri
ale lui Cristos într-o măsură oarecare, prin comparaţie sau prin contrast -
Moise, ca profet (Faptele Apostolilor 3:22 ş.urm.; 7:37), Aaron, ca preot
(Evrei 5:4 ş.urm.), David, ca rege (Faptele Apostolilor 13:22). Scriitorul
Epistolei către evrei, preluând o idee din Psalmul 110:4, vede în Melhisedec un
omolog foarte potrivit al lui Cristos în ceea ce priveşte slujba preoţească
(Evrei 5:6, 10; 6:20 ş.urm.). El sugerează de asemenea că detaliile aparatului
şi slujirii în cortul din pustie pot avea o semnificaţie tipologică specială,
aşa spune autorul
În Evrei 9:6-10, această semnificaţie se referă la
diferenţa şi nu la asemănarea dintre rânduiala aceea şi rânduiala nouă
introdusă de Cristos. Relevanţa acestui tip poate fi înţeleasă numai prin
prisma antitipului.
III. Evoluţii post-biblice
Era post-apostolică a fost martoră începuturilor
unei tipologii creştine mai puţin încătuşate. Din prima jumătate a sec. al
2-lea Epistola lui Barnaba sau Dialogul cu Trypho, a lui Iustin,
ilustrează măsura în care interpretarea tipologică a episoadelor din VT poate
fi făcută în absenţa unui control exegetic. Rezultatul a fost că pentru
creştini VT a căpătat valoare ca o carte de imagini anticipatoare cu privire la
persoana şi lucrarea lui Cristos - imagini prezentate în cuvinte şi chiar mai
vizibil în artă. Probabil că cel mai impresionant exemplu din artă este
Catedrala din Chartres, unde sculpturile şi vitraliile de pe latura de N
zugrăvesc o diversitate de analogii din VT cu întâmplările din NT care sunt
zugrăvite pe latura de S. Astfel, se crează o analogie între Isaac care ducea
lemnele şi Cristos care îşi duce crucea; între vânzarea lui Iosif cu 20 de
arginţi şi vânzarea lui Cristos cu 30 de arginţi, şi aşa mai departe. În felul
acesta întregul VT este interpretat astfel încât să anticipeze relatarea
evenimentelor legate de viaţa lui Isus dar nu pe baza unor principii pe care le-ar
fi acceptat scriitorii biblici înşişi.
Ceea ce a fost spontan la începutul Evului Mediu
are tendinţa să devină studiat şi artificial atunci când se fac în zilele
noastre încercări de a relua lucrul respectiv. „Dacă vrem să păstrăm apelul la
Scriptură în sensul propriu, doctrina creştină trebuie să fie pusă pe o bază
mai puţin instabilă decât judecata individuală a unor tălmăcitori ingenioşi,
este nevoie să stabilim un criteriu viabil pentru folosirea legitimă a metodei
tipologice şi în felul acesta pentru a netezi calea teologiei biblice" (G.
W. H. Lampe, Theology 56, 1953, p. 208).
BIBLIOGRAFIE
A. Jukes, The Law and the Offerings, 1854;
idem, Types in Genesis, 1858; P. Fairbaim, The Typology of Scripture,
1880; C. H. Dodd, According to the Scriptures, 1952; H. H. Rowley, The
Unity of the Bible, 1953; G. W. H. Lampe şi K. J. Woollcombe, Essays on
Typology, 1957; S. H. Hooke, Alpha and Omega, 1961; D. Daube, The
Exodus Pattern in the Bible, 1963; A. T. Hanson, Jesus Christ in the Old
Testament, 1965; G. von Rad, Old Testament Theology, 2, 1965, p.
319-409; F. F. Bruce, This is That, 1968; idem, The Time is Fulfilled,
1978; J. W. Drane, EQ 50, 1978, p. 195-210.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu