Bun rămas!
Erau străini. Pescari trudiţi,
cu faţa suptă ca smochina.
Şi-ar fi rămas tot risipiţi
ca nişte maci printre căpiţi,
de nu i-ar fi cules Lumina!
Erau străini. Şi-ar fi rămas
îndepărtaţi pe totdeauna.
Dar când acel ciudat Rabin
schimbă la Cana apa-n vin,
ei au simţit că toţi sunt una!
De-atunci prin câte au trecut!
Cum mai puteau străini să fie?
Asa a vrut Isus cel bun
ca-ntr-un sublim trecut comun
să-i lege-n snop pe veşnicie!
Şi-n adevăr, de-atâta har
ce-l revărsa mereu Preaînaltul,
simţeau pescarii-n piept un jar,
simţeau că-i leagă un fierar
c-un lanţ de slavă unul de-altul.
Căci ei priveau cum zi de zi
Isus lucra mai grele semne.
Vedeau cei orbi, vorbeau cei muţi,
ieşeau din oameni belzebuţi,
neaşteptând să-i mai îndemne.
Pe ape L-au văzut umblând,
cum n-au văzut nicicând străbunii.
Şi, unii-ntr-alţii-nghemuiţi,
au stat şi L-au privit uimiţi
când El dădea porunci furtunii.
N-a întâlnit în drum vreun mort
fără să-i lase gol sicriul.
Le-a dat cu drag tot ce-au cerut,
şi pâini şi peşte cât au vrut,
şi-a prefăcut în Rai pustiul.
Pe-un munte-nalt s-a arătat
sclipind măreţ, ca veşnic Rege.
Şi-atâtea taine din Cuvânt
n-a mai fost nimeni pe pământ
la fel ca El să le dezlege!
Apoi, spre cruce a pornit
să-şi scape turma Lui pribeagă.
Uimiţi, ei L-au văzut plecând
între ostaşi, ca miel plăpând,
El, ce crease lumea-ntreagă!
Ei au fugit plini de fior.
Dar casa-n care-au stat deoparte
s-a zguduit asupra lor
când tainicul Învăţător
ieşi din trupul cel de moarte.
Şi-a treia zi intră de-a drept
prin zidul casei: "— Pace vouă!
De patru mii de ani v-aştept.
Priviţi-Mi rana cea din piept
priviţi-Mi mâinile-amândouă".
Pe ţărm Îl întâlniră iar
El Îşi pusese blând tunica
pe pâinea caldă din ştergar.
Iar peştii sfârâiau pe jar.
— Copii, aţi prins ceva? — Nimica
Şi când spre Cer, din micul grup,
urcă uşor ca un răsuflet,
ei toţi erau ca roiu-n stup,
un singur gând, un singur trup,
un singur dor, un singur suflet!
Şi-astfel, uniţi şi-nfioraţi,
în acel ceas de duioşie
nu mai erau străini, ci fraţi
cu mii de lanţuri ferecaţi
de Dumnezeu, pe veşnicie!
Iubiţii mei, voi fraţi creştini,
fraţi de-ncercări şi de Betanii,
şi noi am fost cândva străini
şi-am fi rămas ca nişte spini
purtaţi de vânt şi de pierzanii.
Am fi rămas ca pleava-n zbor
când se învolbură din ciururi,
ca reci baloane de săpun,
căci fără un trecut comun
şi noi am fi străini de-a pururi.
Dar El, Isus, pe toţi ne-a smuls
sărind pe stâncile genunii.
A alergat cu drag şi-a plâns,
la pieptul Său străpuns ne-a strâns
şi ne-a legat în snop cu funii!
Da, ne-a legat, prin Duhul Sfânt,
cu-atâta har, mai sus de Lege,
cu-atâtea bucurii şi-avânt,
că nu e nimeni pe pământ
să poată să ne mai deslege!
Şi-acum... ne despărţim. E-un pas
e-o clipă... care ne desparte.
Dar noi suntem un singur glas,
un singur duh, un singur vas,
şi-aici, şi dincolo de moarte.
O, rămâneţi cu bine dar,
cât firul vremii se va toarce!
Da, rămâneţi cu ochii sus,
căci voi ştiţi bine că Isus
cum a zburat aşa Se-ntoarce.
O, rămâneţi cu bine-acum,
surori şi fraţi, păstor şi turmă!
Oriunde-om fi, în orice-ungher,
noi ştim că ni s-a dat din Cer
o viaţă care nu se curmă.
Vă zicem: Pace! Bun rămas!
Dar nu cum orice om ar spune,
în bucurii şi în impas,
pe-aceste bănci, în orice ceas
vom fi cu voi la rugăciune...
Şi se vor spune poezii...
Şi, poate, răscolind cenuşa,
când poezia va-nceta,
veţi spune: — Asta o spunea...
ştii cine? — N-am uitat... Păpuşa
Rămâneţi, dar, cu bine fraţi,
în mărturia înţeleaptă!
Căci nu pe ţărm galileean,
ci sus, pe veşnicul liman
Isus cu pâini cereşti ne-aşteaptă!
Şi când spre nuntă vor zbura
toţi cei chemaţi din zarea-albastră,
urcând la rândul cetei lor,
noi vom pleca de-aci în zbor,
căci voi, voi sunteţi ceata noastră!
Iar dac-am lăcrimat puţin...
O, nu mai spuneţi nimănuia...
Aşa-i când sufletul e plin...
Mărire Tatălui Divin
şi lui Mesia! Aleluia!
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu