Messina
Era-n o mie nouă sute opt.
Pe străzile oraşului Messina,
în pragul de Crăciun, o spaimă grea
gonea din inimi pacea şi lumina.
Căci toţi ştiau acum că un poet
semnase-ntr-o revistă de-nfruntare
un violent şi îndrăzneţ pamflet,
zvârlind noroi în marea sărbătoare.
"O, Pruncule - scrisese pamfletarul -,
nu ţi-e deajuns, mileniu cu mileniu,
să fii privit, deşi născut în staul,
ca omul cel mai sfânt şi mai de geniu?
De ce vrei oare mintea să ne-o clatini?
De ce Te-nalţi pân-la Dumnezeire?
De ce atâtea sărbători şi datini
şi-atâtea basme despre mântuire?
Dar dacă Tu eşti Dumnezeu Preasfintul,
ei, haide, dă-ne mâine o dovadă.
Eşti Creator? Cutremură-Ţi pământul!
Messina mâine, zid cu zid să cadă!"
Citind această hulă temerară,
simţiră mulţi un spin în conştiinţă
Dar, vai, n-au plâns cu inimă amară
şi n-au postit cu teamă şi căinţă.
Şi-a doua zi, pe când în zvon de cupe,
în amăgirea furiei de viaţă,
Messina parcă se grăbea să uite
acea-nfruntare oarbă şi semeaţă,
deodată norii grei se-ngrămădiră,
înfioraţi de scânteieri ciudate.
Şi ca-ntr-un dans nebun de hetairă,
se zgudui sfruntarnica cetate.
Statui, zidiri, sub tainice impulsii,
se legănară-n strania lumină.
Şi-n câteva secunde de convulsii,
oraşu-ntreg se prefăcu-n ruină!
Manifestat de spaimă, Nepătrunsul
se afirmă ca lege şi putere.
Cei ce-au cerut, au şi primit răspunsul
făr-echivoc şi fără-ntârziere.
Şi-n timp ce lumea scotocea prin pietre,
scoţând cu groază trupuri sângerate,
în timp ce hoţi scăpaţi din cabarete,
intrau la pândă printre bolţi surpate,
un om îşi tot rupea îmbrăcămintea,
bolborosind cuvinte ne-nţelese.
Era poetul ce-şi pierduse mintea.
Sărmana minte ce-i mai rămăsese.
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu