Steaua vie
În acea slăvită noapte,
se uita mirată luna.
— Ia uitaţi-vă, surate,
cum se poate?
murmura mereu străbuna.
O steluţă pe sub nori!
Ce fiori!
O steluţă fără nume
şi fără orbită-n lume!
Zboară-ncet şi se opreşte,
omeneşte,
parc-ar vrea un om să-ndrume.
— Cum? Să zboare şi să stea?
a răspuns atunci o stea.
— Cum? O stea fără orbită?
a spus alta mai uimită.
— Da. Căci nu e nici planetă,
nici cometă,
nici vreun pui din căi lactee,
nici vreun colţ de meteor.
— Atunci ce e?
— E un dor!...
a şoptit o rază-n zbor.
E un înger, e un duh
care trece prin văzduh
către Pruncul Salvator.
Şi-a privit întregul Cer
cum steluţa, sol suprem,
s-a oprit ca o făclie
peste satul Betleem.
Şi-a zburat apoi făclia
dispărând în Dumnezeu!
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu