Ţi-aduci aminte, mamă
Ţi-aduci aminte, mamă,
de vremea fericită,
când mă ţineai pe braţe
că păru-mi sărutai?
Când nu aveam in lume
fiinţă mai iubită,
nici ochi mai plini de farmec,
şi nici mai dulce grai...
Ţi-aduci aminte mamă,
când păru-mi sărutai?
Ţi-aduci aminte, mamă,
cum te ţineam cuprinsă,
să spui cu mine seara
duioase rugăciuni?
Şi cum în nopţi de veghe,
sub candela aprinsă,
lăsai să-ţi cadă lacrimi
pe-o carte din străbuni?
Ţi-aduci aminte mamă,
ce sfinte rugăciuni?
De-atunci trecură anii
ca frunza scuturată
şi-au troienit să-mi stingă
credinţa de copil.
Dar într-o zi de taină
scânteia de-altădată
s-a prefăcut în soare
şi-n albe flori de-april...
urcând pe-o nouă treaptă
credinţa de copil.
Dar ochii tăi par astăzi
acoperiţi de ceaţă
şi mă privesc cu teamă
ca nişte ochi străini.
Şi caut ochii mamei
să-i văd din nou în faţă,
cum mă priveau odată
de duioşie plini.
Dar ochii tăi par astăzi,
ca nişte ochi străini.
O, vino iarăşi, mamă,
de braţul meu cuprinsă,
să-ngenunchem alături
ca-n vremea ce s-a dus!
Şi vom simţi în suflet
o candelă aprinsă
ce ne va duce-odată
în ţara lui Isus!
O, vino, astăzi, mamă,
cu mine la Isus!
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu