Vasul cu mir
Vai, lasă, Iuda, n-o mustra
şi n-o mai fă să plângă!
Tu nu ştii cu ce trudă grea
a vrut Maria-n cinstea Mea
un vas de mir să frângă.
Vai, lasă, Iuda, e de-ajuns!
Tu n-ai răspuns chemării,
în gândul Meu tu n-ai pătruns,
n-ai strâns în vasul Meu ascuns
risipa adorării.
Ea vremea ei deplin şi-a dat.
Nu şi-a oprit o clipă,
în cioburi viaţa şi-a sfărmat
dar nu-i nimic, mai câştigat
ca sfântă ei risipă.
Tu doar cu spini uscaţi de vânt
ţi-ai împletit cuvântul.
Iar ea a dat ce-avea mai sfânt.
Şi mirul vasului ei frânt
mi-a-mbălsămat mormântul.
Dar pentru toţi acei ce plâng
în noaptea lor adâncă,
am vrut şi Eu un mir să strâng
şi visul dragostei să-l ung
pe-o muchie de stâncă.
Un cer întreg va izbucni
din cupa sfărâmată.
Iar când cei plânşi Mă vor iubi,
tu mirul scump nu-l vei simţi
vai, Iuda, niciodată.
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu