canonul Noului Testament
CANONUL NOULUI TESTAMENT.
I. Perioada de început
Teologia biblică impune ca o premiză a sa o literatură
biblică de proporţii fixe: întinderea acesteia este stabilită în mod
tradiţional în Canonul NT, încă din era marilor cotroverse teologice. Cuvântul
„Canon" este o latinizare a cuvântului gr. kanon, „trestie"-
datorită întrebuinţărilor variate ale acestei plante pentru a măsura şi pentru
a trasa, cuvântul a ajuns să însemne liniar, linie împărţită, coloană mărginită
de linie şi, de aici, listă scrisă sub forma unei coloane. Canonul este o listă
de cărţi pe care Biserica le foloseşte în închinăciunea publică. Kanon
înseamnă de asemenea regulă sau standard: de aici derivă sensul secundar al
Canonului, acela de lista de cărţi pe care Biserica le recunoaşte ca fiind
Scripturi inspirate, normative pentru credinţă şi practică. Prin urmare, felul
în care înţelegem inspiraţia impune nu numai ca să delimităm textul Scripturii
şi să analizăm istoria internă a cărţilor biblice, ci impune şi urmărirea cât
mai fidelă a dezvoltării conceptului de canon şi a Canonului însăşi.
În această cercetare, în special în prima perioadă, există
trei probleme care trebuie distinse clar: cunoaşterea cărţii, dovedită de un
anumit părinte al bisericii sau de o anumită scriere; atitudinea unui părinte
al Bisericii sau a unei scrieri faţă de această carte ca fiind Scriptură
inspirată (lucrul acesta poate fi indicat prin formule introductive cum sunt:
„Este scris" sau „Aşa cum spune Scriptura") - existenţa conceptului
unei liste sau a unui canon în care figurează lucrarea citată (lucru care poate
fi arătat nu numai prin liste propriu-zise ci şi prin referiri la
„cărţile" sau „apostolii", când prin acestea se înţelege o colecţie
de scrieri). Această distincţie nu a fost făcută întotdeauna şi, de aceea, s-a
produs confuzie. Pot fi descoperite citate încă din vremurile cele mai vechi;
dar dacă citatelor li se pot atribui statutul de Scriptură inspirată este o
problemă pentru care cel mai adesea ne lipsesc criterii precise. Aşa stând
lucrurile, nu este surprinzător că o decizie cu privire la existenţa unei liste
canonice sau a conceptului de canon nu are adesea dovezi directe şi se bazează
în întregime pe deducţii.
Cel mai vechi punct la care putem începe cercetarea este în
datele pe care le furnizează însuşi NT. Biserica apostolică nu a fost lipsită
de Scriptură - pentru doctrină a recurs la VT, de obicei în traducerea greacă,
deşi se pare că unii scriitori au folosit textul ebraic. Apocrifele, cum este 1
Enoh, au fost folosite de asemenea în unele cercuri. Este discutabil dacă
termenul „canonic" ar trebui folosit aici întrucât Canonul ebraic nu era
stabilt încă, cel puţin de jure, iar atunci când a fost stabilit a fost
afectat de controversa anticreştină, pe lângă alţi factori. Biserica folosea
deja în închinăciunea sa unele tradiţii proprii: la Cina Domnului era
„vestită" moartea Domnului (1 Corinteni 11:26) probabil prin vorbe (cea
mai veche naraţiune a Patimilor) şi prin simbolurile Cinei. Naraţiunea Cinei
Domnului se consideră că provine „de la Domnul", fiind o tradiţie păstrată
cu grijă: această terminologie este întâlnită şi în pasaje unde conduita etică
este bazată pe afirmaţiile Domnului (cf. 1 Corinteni 7:10, 12, 25; Faptele
Apostolilor 20:35). În principal este vorba de material oral, dar - aşa cum a
arătat criticismul formei - această expresie nu este menită nicidecum să
sugereze imprecizia schiţei sau conţinutului. Colecţiile de scrieri de tradiţii
creştine sunt în cel mai bun caz ipotetice în prima parte a erei apostolice;
deşi s-a sugerat că expresia „după Scripturi" (1 Corinteni 15:3-4) se
refera la documente din această vreme timpurie, ideea a găsit prea puţină
acceptare. Prin urmare, în acest material, fie că este oral, fie că este scris,
vedem încă din primele stadii ca Biserica a păstrat cu grijă tradiţiile sale
despre patimile, învierea, viaţa (cf. Faptele Apostolilor 10:36-40) şi
învăţăturile lui Isus. Este evident, însă, că ceea ce era cunoscut şi păstrat
de cineva nu excludea validitatea şi valoarea tradiţiei păstrate în altă parte.
Păstrarea (conservarea) este în mare măsură neplanificată în acest stadiu
„preistoric" al dezvoltării Scripturii creştine. Ea se continuă cu
scrierea evangheliilor, unde cele două curente principale sunt dezvoltate
independent unul de celălalt. S-ar părea că prea puţine lucruri au scăpat fără
să fie incluse în acestea.
Materialul epistolar din NT revendică de la bun început,
dacă nu inspiraţie, cel puţin o anumită autoritate şi învăţătură adecvată în
probleme de doctrină şi conduită; totuşi, este clar că nici o epistolă nu este
scrisă pentru alte persoane decât destinatarii specifici aflaţi într-o situaţie
istorică concreta. Întocmirea unei colecţii de scrisori este evident că datează
după moartea lui Pavel: scrierile pauline sunt omogene din punct de vedere
textual şi există dovezi mai puternice în favoarea ideii, dezvoltate în detaliu
de E. J. Goodspeed, că întocmirea colecţiei a fost un act unic petrecut la o
dată bine definită (probabil în jurul anilor 80-85 d.Cr.), decât în favoarea
ideii lui Harnack că această colecţie de scrisori s-a format treptat. Colecţia
de epistole s-a bucurat de la bun început de un statut înalt de literatură
creştină autoritară. Impactul ei asupra Bisericii de la sfârşitul primului
secol şi începutul celui de-al doilea este clar dacă examinăm doctrina,
limbajul şi forma literară a scrierilor din acea perioadă. Nu există nici o
dovadă corespunzătoare pentru formarea unor colecţii de scrieri ne-pauline la o
dată atât de timpurie; de asemenea, se pare că Faptele Apostolilor nu a fost
scrisă în principal ca un document didactic. Dintre toate documentele NT,
Apocalipsa lui Ioan face cea mai clară revendicare de inspiraţie divină şi în
acest gen de literatură este singurul exemplu de oracole şi vedenii ale
profeţilor bisericii din NT. Prin urmare, în NT însuşi avem câteva cazuri clare
de material creştin, chiar dacă era în formă orală, care era considerat
autoritar şi, într-un sens, sacru: cu toate acestea, nu întâlnim nici un caz de
scriere care să revendice în mod explicit că ar fi singura păstrătoare a
tradiţiei. În acest stadiu nu există încă un Canon al Scripturii, o listă
completă la care să nu mai poată fi făcute adăugiri. Se pare că lucrul acesta
s-a datorat unor factori: existenţa unei tradiţii orale şi prezenţa
apostolilor, ucenicilor apostolilor şi profeţilor, care erau cei ce transmiteau
şi interpretau tradiţia pe care le-a lăsat-o Domnul.
II. Părinţii apostolici
Aceiaşi factori sunt prezenţi în epoca aşa-numiţilor Părinţi
apostolici şi este reflectată în informaţiile furnizate de ei pentru studierea
Canonului. În ce priveşte evangheliile, Clement (Prima Epistolă, cca. 90 d.Cr.)
citează material înrudit cu al sinopticilor dar care totuşi nu este într-o
formă identică cu vreuna dintre evanghelii; el nu prefaţează citatele cu vreo
formulă care să indice citarea din Scriptură. El nu cunoştea Evanghelia după
Ioan. Ignatiu din Antiohia (martirizat în cca. 115 d.Cr.) vorbeşte frecvent
despre „evanghelie": totuşi, în toate cazurile cuvintele lui sunt
compatibile cu interpretarea că el se referă la un mesaj şi nu la un document.
Numeroasele afinităţi cu Matei ar putea sugera că aceasta este sursa folosită,
dar sunt posibile şi alte explicaţii. Nu se ştie dacă a cunoscut Evanghelia
după Ioan, deşi se pare că nu a cunoscut-o. Scrierile lui Papias, păstrate
fragmentar în lucrările lui Eusebiu şi în altă parte, ne dau informaţii cu
privire la evanghelii, dar importanţa acestui fapt rămâne incertă sau
controversată: el afirmă răspicat preferinţa sa pentru „glasul viu şi
permanent", în contrast cu învăţătura cărţilor. Scrisoarea lui Polycarp
din Smirna către filipeni arată clar că el cunoştea evangheliile după Matei şi
Luca. Prin urmare, el oferă cea mai veche dovadă neechivocă despre folosirea
lor, dar dacă scrisoarea lui este, după toate probabilităţile, o combinaţie de
două scrisori scrise la date diferite (cap. 13-14 cca. 115 d.Cr.; restul în
cca. 135 d.Cr.), dovada nu mai este aşa de veche cum s-a crezut cândva. 2
Clement şi Epistola lui Barnaba datează din jurul anului 130 d.Cr.
Amândouă folosesc mult material oral, dar atestă şi folosirea evangheliilor
sinoptice; fiecare dintre ei introduce expresiile din evanghelii cu o formulă
de citare a Scripturii.
Există dovezi ample de cunoaşterea Epistolelor pauline de
către Părinţii apostolici: limbajul lor este influenţat puternic de cuvintele
apostolilor. Deşi este evident că epistolele lui Pavel erau preţuite foarte
mult, prea puţine citate sunt introduse ca fiind scripturale. O serie de pasaje
sugerează că în cercurile creştine se făcea distincţie între VT şi scrierile de
provenienţă creştină. Credincioşii din Filadelfia au judecat „evanghelia"
prin prisma „arhivelor" (scrierilor vechi) (Ignatius, Philad. 8.2):
.2 Clement vorbeşte despre „cărţile (biblia; şi apostolii" (14.2), un
contrast care probabil este echivalent cu „Vechiul şi Noul Testament".
Chiar şi acolo unde Evanghelia era preţuită foarte mult (de ex. Ignatiu sau
Papias), este evident că a fost forma orală şi nu cea scrisă. Barnaba se ocupă
în principal cu explicarea VT; Didache conţine material didactic şi etic comun
pentru evrei şi creştini. Alături de materialul din evangheliile canonice, sau
paralel cu ele, majoritatea Părinţilor apostolici utilizează ceea ce noi numim
în mod anacronic material „apocrif sau „extra-canonic": este evident că ei
nu-l considerau aşa. Noi ne aflăm încă într-o perioadă în care scrierile NT nu
sunt dar demarcate de alte materiale edificatoare. Situaţia aceasta continuă şi
în secolul al 2-lea şi poate fi văzută la Iustin Martirul şi la Tatian. Iustin
spune că „memoriile apostolilor", numite evanghelii, erau citite la
închinăciunea creştină: citatele şi aluziile lui oferă însă dovezi că acestea
nu erau identice cu cele patru evanghelii, ci conţineau material
„apocrif". Acelaşi material a fost folosit de Tatian în armonia
evangheliilor pe care a întocmit-o, cunoscută sub numele Diatessaron
sau, în altă parte, poate mai corect, Diapente.
III. Influenţa lui Marcion
Abia către sfârşitul secolului al 2-lea a început să se
reveleze în gândirea şi în activitatea creştinilor ideea de canon şi de statut
scriptural. Provocarea lansată de învăţătorii eretici a fost în mare măsură
determinantă pentru stimularea acestei idei. Un asemenea eretic a fost Marcion
din Sinope care s-a rupt de biserica din Roma în jurul anului 150 d.Cr., dar
care probabil că fusese activ în Asia Mică timp de mai mulţi ani. Crezându-se
tălmăcitorul lui Pavel, el a predicat o doctrină despre doi Dumnezei: VT a fost
lucrarea Dumnezeului Drept, Creatorul, judecătorul asupra oamenilor; Isus a
fost emisarul Dumnezeului Bun (sau Binevoitor), mai mare decât Dumnezeul Drept,
trimis să elibereze pe oameni din robia acelui Dumnezeu: fiind răstignit
datorită maliţiozităţii Dumnezeului Drept, El a dat Evanghelia Sa Celor
Doisprezece, care nu au reuşit însă să o păstreze nealterată, şi apoi a
transmis-o lui Pavel, singurul propovăduitor al ei. Întrucât Marcion a respins
VT, conform acestei scheme, el a simţit nevoia definirii unei Scripturi creştine
distincte şi a creat un Canon al Scripturii: o singura Evanghelie, care era mai
mult sau mai puţin apropiată de Evanghelia după Luca, aşa cum o avem noi, şi
cele zece epistole ale lui Pavel (omiţând Evrei şi Epistolele pastorale), care
constituiau Apostotos.
Unele aspecte ale dezvoltării Canonului catolic, care se
suprapune cu epoca lui Iustin şi Tatian, se pare că se datorează provocării pe
care au reprezentat-o pentru Biserică scripturile lui Marcion, în special locul
dominant ocupat de Pavel, în ciuda faptului că el era oarecum neglijat la
jumătatea secolului al doilea. Generaţiile anterioare, călăuzite de teoriile
lui Harnack, au văzut acest factor şi în două surse documentare: într-o serie
de prologuri la Epistolele pauline în unele manuscrise, pe care Bruyne le-a
considerat că arată semne de învăţături tendenţioase ale lui Marcion, fiind
numite din această cauză „prologuri marcionite", şi în anumite prologuri
la evangheliile după Marcu, Luca şi Ioan (care s-au păstrat mai ales în
latină), care au fost numite „anti-marcionite", pe baza presupunerii că
ele au fost o prefaţă la componentele Evangheliei în patru părţi atunci când au
fost create ca o unitate. Mai târziu, însă, aceste ipoteze, care au fost
acceptate deseori ca fapte dovedite, au fost criticate sever şi nu mai par
deloc acceptabile.
Cealaltă învăţătura eretică importantă împotriva căreia a
fost folosit conceptul de Canon a fost învăţătura diferiţilor gnostici.
Descoperirile de la Nag-Hammadi (*CHENOBOSKION) ne permit să cunoaştem aceste
lucruri mai bine decât generaţiile anterioare. Pare evident că majoritatea
cărţilor care au constituit ulterior NT erau cunoscute în cercurile gnostice.
De exemplu, unele pasaje mişcătoare din aşa-numita Evanghelie a adevărului se
bazează pe Apocalipsa, Evrei, Faptele Apostolilor şi evanghelii. De asemenea, Evanghelia
după Toma conţine mult material înrudit cu evangheliile sinoptice care este
derivat fie din acestea, fie dintr-o tradiţie orală paralelă. Un fapt
semnificativ este că aceasta combină cuvinte comune tradiţiei evangheliilor
sinoptice cu alte cuvinte care nu apar deloc în Scripturile canonice; titlul
primei cărţi arată cum doctrina unui învăţător gnostic este prezentată la nivel
de egalitate cu evangheliile. Naşterea ideii de Canon se bazează pe cristalizarea
ideii că există o distincţie clară între învăţătura transmisă în documente a
căror vechime este cunoscută şi care se ştie că sunt de origine apostolică, şi
învăţătura recentă care nu poate fi validată în felul acesta, chiar dacă
pretinde că sursa sa este o tradiţie esoterică sau revelaţia.
IV. De la Ireneu la Eusebiu
În a doua jumătate a secolului al 2-lea, aşa cum am spus,
apar dovezi dare de cristalizarea conceptului de canon, deşi nu toate cărţile
incluse în Canon erau acceptate de toate bisericile. În lucrarea sa Împotriva
ereziilor, Ireneu din Lyons dă dovezi clare că în vremea aceea cele patru
evanghelii erau un fapt axiomatic, fiind comparate cu cele patru colţuri ale
pământului şi cu cele patru vânturi ale cerului. El citează din Faptele
Apostolilor şi afirmă uneori în mod explicit că citează Scriptura. Epistolele
lui Pavel, Apocalipsa şi unele epistole catolice, deşi nu sunt citate în mod
explicit ca Scriptură, sunt privite cu mult respect (în special primele două),
indicând că în ele găsim o sursă primară de doctrină şi autoritate la care
trebuie să facem apel în caz de controverse, împotriva aşa-zisei cunoaşteri
esoterice a oponenţilor săi, Irenaeus pune accent pe tradiţiile bisericii care
erau de origine apostolică. În aceste tradiţii Scripturile NT îşi au locul lor.
Ştim de asemenea că el a respins cu hotărâre Epistola către evrei ca fiind
ne-paulină.
Hippoli din Roma, un contemporan al lui Ireneu, ne este
cunoscut din scrierile sale care au supravieţuit numai în parte. El citează majoritatea
cărţilor NT, vorbind în mod explicit despre două testamente şi despre patru
evanghelii. Mulţi critici sunt gata să-i atribuie lui lista fragmentară de
Scripturi canonice păstrate în latină într-un manuscris din Milan, cunoscut sub
numele de Canonul Muratorian (după numele primului editor, Ludovico Muratori).
Totuşi, această atribuire nu este dovedită: documentul latin nu este neapărat o
traducere. O referire la originea recentă a Păstorului de Hermas ne face
să datăm scrierea între 170-210 d.Cr. Fragmentul de document care s-a păstrat
dă o listă a scrierilor NT împreună cu o descriere a originii şi conţinutului
lor. Şi aici observăm patru evanghelii, recunoaşterea epistolelor pauline,
cunoaşterea unor epistole catolice, Faptele Apostolilor şi Apocalipsa lui Ioan;
sunt induse de asemenea ca şi cărţi canonice Apocalipsa lui Petru (nu
este menţionată nici una dintre Epistolele lui Petru) şi, în mod
surprinzător, Înţelepciunea lui Solomon. Este menţionat Păstorul,
dar această scriere nu este considerată potrivită pentru închinăciunea publică.
Data scrierii acestui document îi conferă multă importanţă, nu numai ca o
mărturie despre existenţa în vremea aceea a unui concept cuprinzător de Canon
ci şi pentru incertitudinile mărunte, pentru omiterea sau pentru includerea
unor scrieri care ulterior au fost respinse ca apocrife.
Starea de lucruri arătată în aceste scrieri a fost
răspândită şi a continuat şi în secolul al 3-lea. Tertullian, Clement din
Alexandria şi Origen au folosit toţi pe larg Scripturile NT fie în controverse,
fie în discuţii doctrinare, fie în comentarii asupra cărţilor componente.
Majoritatea cărţilor din Canonul actual le erau cunoscute şi li se acorda
statut canonic; au rămas incertitudini cu privire la Evrei, unele Epistole
catolice şi Apocalipsa lui Ioan. Sunt menţionate evangheliile necanonice, agrapha
citate ca şi cuvinte autentice ale Domnului, iar unele lucrări ale Părinţilor
apostolici cum sunt Epistola lui Barnaba, Păstorul şi Prima Epistolă a lui
Clement sunt citate ca fiind canonice sau scripturale. Chiar şi în secolele
al 4-lea şi al 5-lea găsim unele codice mari care conţin unele dintre acestea:
Codex Sinaiticus include Barnaba şi Hermas; Codex Alexandrinus include Prima
şi A doua Epistolă a lui Clement. Claromontanus conţine un catalog de
scrieri canonice din care lipseşte Epistola către evrei, dar în care sunt
incluse Barnaba, Păstorul, Faptele lui Pavel şi Apocalipsa lui Petru. Pe scurt,
ideea de canon bine definit este puternic înrădăcinată şi structura generală a
acestuia este stabilită ferm: problema ce rămâne acum este care dintre cărţile
controversate să fie incluse în canon. Poziţia Bisericii în secolul al 3-lea
este rezumată bine de Eusebiu (EH 3. 25). El face distincţie între cărţi
recunoscute (homotogoumena), controversate (antilegomena) şi
cărţi neautentice (notha). În prima categorie sunt puse cele patru
evanghelii, Faptele, Epistolele lui Pavel, 1 Petru, 1 Ioan şi (după părerea
unora) Apocalipsa lui Ioan; în a doua categorie sunt puse (ca şi cărţi
„controversate, dar cunoscute de cei mai mulţi") Iacov, 2 Petru, 2 şi 3
Ioan; în a treia acategorie sunt Faptele lui Pavel, Păstorul, Apocalipsa lui
Petru, Epistola lui Barnaba, Didache, Evanghelia după Evrei şi (după
părerea unora) Apocalipsa lui Ioan. Acestea din urmă, sugerează Eusebius, ar
putea fi induse foarte bine în categoria a doua dacă nu ar exista necesitatea
de a ne feri de falsificări deliberate ale evangheliilor şi Faptelor purtând
numele unor apostoli, dar scrise numai dintr-un interes eretic. Ca exemple de
asemenea cărţi el numeşte evangheliile lui Toma, Petru şi Maria şi Faptele
lui Andrei şi Ioan. Acestea „nu ar trebui recunoscute nici măcar între
cărţile neautentice, dar trebui evitate întrucât sunt complet greşite şi
nepioase".
V. Stabilirea Canonului
În secolul al 4-lea a fost stabilit Canonul cu limitele pe
care le cunoaştem noi, atât în partea apuseană cât şi în partea răsăriteană a
creştinătăţii. În creştinismul răsăritean punctul hotărâtor este a Treizeci şi
noua Scrisoare Pascală a lui Athanasius în anul 367 d.Cr. Aici întâlnim pentru
prima oară un NT care are exact acelaşi conţinut ca şi cel cunoscut de noi.
Este stabilită o demarcaţie clară între lucrările din Canon care sunt descrise
ca surse unice de învăţătură religioasă şi alte lucrări care este permis să fie
citite, şi anume Didache şi Păstorul. Despre apocrifele eretice se spune că
sunt falsificări intenţionate făcute cu scopul de a înşela. În creştinismul
apusean Canonul a fost stabilit printr-o decizie a Conciliului de la Cartagina
în anul 397, unde a fost acceptată o listă ca şi cea a lui Athanasius. Cam în
aceeaşi perioadă o serie de scriitori de limbă latină au dat dovadă de interes
pentru limitele Canonului NT: Priscillian în Spania, Rufinus de Aquileia în
Galia, Augustin în Africa de N (părerile lui au contribuit la decizia de la
Cartagina), Innocent I, episcopul Romei, şi autorul Decretului pseudogelasian.
Toţi au susţinut aceleaşi păreri.
VI. Canonul Siriac
Dezvoltarea Canonului în bisericile de limbă siriacă a fost
surprinzător de diferită. Este probabil că prima Scriptură cunoscută în aceste
cercuri a fost, în afară de VT, Evanghelia după Evrei, o scriere
apocrifă, care şi-a lăsat amprenta asupra Diatessaron-ului când acesta
şi-a luat locul de evanghelie în creştinismul siriac. Este probabil că Tatian a
introdus de asemenea Epistolele pauline şi poate chiar Faptele Apostolilor:
acestea trei sunt numite Scripturi ale bisericii siriace primare de către Doctrina
lui Addai, o lucrare din secolul al 5-lea care atunci când descrie
începuturile creştinismului în Edessa combină legenda cu tradiţia demnă de
crezare. Următorul stadiu în alinierea mai apropiată a Canonului siriac cu cel
grec a fost producerea „evangheliilor separate" (Evanghelion
da-Mepharreshe) care să ia locul Diatessaron-ului. Lucrul acesta nu
a fost uşor de realizat. Peshitta (care din punct de vedere al textului a fost
o formă parţial corectată a lucrării (Evanghelion da-Mepharreshe) a fost
produsă cândva în secolul al 4-lea; conţinea, în afară de cele patru
evanghelii, Epistolele lui Pavel şi Faptele, Epistola lui Iacov, 1 Petru şi 1
Ioan, adică, echivalentul Canonului de bază acceptat de bisericile greceşti cu
aproape un secol mai devreme. Două versiuni ale celorlalte cărţi din Canonul
care avea să fie acceptat în cele din urmă au circulat printre Monofiziţii
siriaci: versiunea lui Philoxenos probabil că a supravieţuit în aşa-numitele
„Epistole Pococke" şi „Apocalipsa Crawford", iar cealaltă traducere
este aproape cu certitudine versiunea lui Toma din Harkel care a conţinut de
asemenea 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi versiunea Apocalipsei publicată de Dieu.
Amândouă aceste versiuni arată, prin imitarea servilă a textului şi limbajului
grec, cât şi prin însăşi faptul producerii lor, o asimilare crescândă a
creştinismului siriac în cel grec.
VII. Recapitulare
Am putea face o recapitulare urmărind destinul canonic al
cărţilor individuale din NT. Cele patru evanghelii au circulat relativ
independent până la formarea Canonului cu patru evanghelii. Se pare că
Evanghelia după Marcu a fost eclipsată de cele două „dezvoltări" ale sale,
dar nu a dispărut. Evanghelia după Luca, în ciuda patronajului lui Marcion, nu
se pare să fi întâmpinat opoziţie. Evanghelia după Matei a ocupat foarte
devreme locul predominant pe care l-a ocupat până în era cercetărilor moderne.
Evanghelia după Ioan a fost într-o situaţie diferită, întrucât la sfârşitul
secolului al 2-lea exista opoziţie considerabilă faţă de ea, iar ca exemple îi
putem cita pe aşa-numitul Alogoi şi pe presbiterul Gaius din Roma; nu încape
îndoială că acest lucru s-a datorat obscurităţii care învăluie unele aspecte
legate de cadrul, originea şi circulaţia ei originală. După ce a fost acceptată
prestigiul ei a continuat să crească şi s-a dovedit a fi de cea mai mare
importanţă în controversele şi definiţiile doctrinare majore. Faptele
Apostolilor nu s-a pretat la folosirea liturgică sau în controverse; apare prea
puţin până după vremea lui Ireneus; de atunci încolo este stabilită ferm ca
parte a Scripturii. Epistolele pauline au fost stabilite ferm ca Scriptură din
cele mai vechi timpuri. Se pare că Marcion a respins Epistolele pastorale; în
rest nu avem nici o dovadă de îndoieli cu privire la ele, iar Polycarp susţinea
deja că sunt autoritare. Epistola către evrei, pe de altă parte, a fost controversată
timp de câteva secole. În Răsărit se ştie că Pantaenus şi Clement din
Alexandria au discutat problemele critice legate de autorul ei; Origen a
rezolvat problema prin presupunerea că ideile pauline sunt exprimate aici de un
autor anonim; Eusebius şi alţii descriu îndoielile din Apus, dar Epistola a
fost acceptată în Răsărit după vremea lui Origen. Este demn de remarcat că în
papirusul Chester Beatty (p. 46) din secolul al 3-lea a ocupat un loc de
frunte, fiind situată imediat după Romani. În Apus au existat îndoieli încă de
la început: Ireneu nu a acceptat-o ca scriere paulină, Tertullian şi alţi
scriitori africani i-au acordat prea puţină atenţie, „Ambrosiaster" nu a
scris nici un comentariu despre ea, la fel cum a făcut Pelagius. Conciliile din
Hippo şi Cartagina au separat Evrei de restul Epistolelor lui Pavel în listele
lor canonice, iar Jerome scrie că pe vremea sa cei din Roma nu credeau în
autenticitatea Epistolei către evrei. Problema nu este considerată rezolvată
decât aproape un secol mai târziu.
Culegerea de epistole catolice este în mod evident o creaţie
mai târzie, datând după stabilirea structurii esenţiale a Canonului la
sfârşitul secolului al 2-lea. Cărţile incluse în Epistolele catolice se
deosebesc de la o biserică la alta şi de la un Părinte la altul. Prima Epistolă
a lui Ioan are un anumit loc încă din vremea lui Ireneu: a doua şi a treia sunt
citate foarte puţin şi uneori (cum este în Canonul Muratorian); nu suntem
siguri dacă se face referire la amândouă. Desigur, lucrul acesta se poate
datora scurtimii lor sau aparentei lipse de importanţă teologică. Prima
Epistolă a lui Petru, de asemenea, a fost indusă în Canon, dar locul ei a fost
mai incert (observaţi, însă, ambiguităţile din Canonul Muratorian); a doua
Epistolă continua să fie între „cărţile controversate" pe vremea lui
Eusebius.
Statutul Epistolelor lui Iacov şi Iuda a fluctuat în funcţie
de biserică, epocă şi judecată individuală. (Am putea nota aici că Iuda şi 2
Petru sunt grupate cu veritabil potpuriu de literatură religioasă într-un
singur volum, într-un papirus din colecţia Bodmer.) Se pare că, în ce priveşte
includerea în această colecţie, aceste Epistole au fost în competiţie cu alte
lucrări cum sunt Păstorul, Barnaba, Didache, „scrisorile" lui
Clement, şi toate acestea se pare că au fost recunoscute sporadic şi au fost
folosite ca fiind scripturale. Apocalipsa lui Ioan a întâmpinat opoziţie de
două ori: prima dată în secolul al 2-lea, datorită sprijinului aparent al
afirmaţiilor lui Montanus care a revendicat inspiraţie profetica, şi a doua
oară la sfârşitul secolului al 3-lea, datorită unor considerente critice, prin
comparaţie cu Evanghelia după Ioan, în controversa dintre Dionisie din Roma şi
Dionisie din Alexandria. Amândouă categoriile de îndoieli au contribuit la
lipsa de încredere cu care a fost privită de bisericile greceşti şi la
acceptarea ei foarte târzie în bisericile siriace şi armene. În Apus,
dimpotrivă, i s-a acordat un loc de seamă încă de la început; a fost tradusă în
latină în cel puţin trei împrejurări şi i-au fost dedicate numeroase comentarii
începând din vremea lui Victorinus din Pettau (martirizat în 304).
VIII. Poziţia actuală
Canonul NT a crescut şi a fost stabilit în forma pe care o
cunoaştem noi astăzi, în secolul al 16-lea atât romano-catolicii cât şi
protestanţii, după o dezbatere, şi-au reafirmat adeziunea faţă de tradiţie, iar
biserica romano-catolică a afirmat şi mai recent adeziunea ei continuă.
Protestanţii conservatori, de asemenea, continuă să folosească Canonul primit
prin tradiţie şi chiar reprezentanţii teologiei liberale aderă în general la
acest Canon. Nu încape îndoială că, fiind confruntaţi cu cercetările biblice
moderne şi cu faptul că unii cercetători, cel puţin, se simt obligaţi să
atribuie unele documente din NT unor autori ne-apostolici, avem nevoie să
înţelegem din nou factorii şi motivele care stau la baza procesului istoric
descris aici. Includerea documentelor în Canon este recunoaşterea autorităţii
acestor documente de către Biserica creştină. La început nu a existat un Canon
deoarece erau prezenţi apostolii şi ucenicii lor şi deoarece existau tradiţii
orale recente. Pe la mijlocul secolului al 2-lea apostolii erau morţi, dar
memoriile şi alte lucrări atestă mesajul lor: în acelaşi timp s-a ridicat
erezia şi prin apelul pe care l-a făcut la teoria teologică sau la o nouă
inspiraţie a impus revenirea la autoritatea ortodoxiei şi o definire mai atentă
a cărţilor autoritare. Astfel, cele patru evanghelii şi Colecţia paulină, care
erau folosite pe scară largă, sunt declarate scripturale, împreună cu alte
câteva cărţi care se pretinde că au fost scrise de apostoli. Dezvoltarea şi
discuţiile doctrinare şi teologice continuă procesul de recunoaştere până când,
în epoca majoră de cristalizare intelectuală şi ecleziastică a creştinismului,
este încheiat Canonul.
În secolul al 2-lea sau al 4-lea au fost folosite trei
criterii pentru a stabili dacă documentele scrise sunt o redare fidelă a
glasului şi mesajului martorilor apostolici. În primul rând, dacă scrierea este
atribuită apostolilor; acest criteriu nu este satisfăcut în toate cazurile;
evangheliile după Marcu şi Luca au fost acceptate ca lucrări ale unor
colaboratori apropiaţi ai apostolilor. În al doilea rând, măsura în care au
fost folosite în biserică: adică, recunoaşterea de către o biserică de seamă
sau de majoritatea bisericilor. Pe baza acestui criteriu au fost respinse multe
apocrife, dintre care unele erau probabil inofensive şi chiar conţineau
tradiţii autentice ale cuvintelor lui Isus, dar cele mai multe dintre ele erau
simple născociri şi nici una dintre acestea nu a fost recunoscută de
majoritatea bisericilor. În al treilea rând, concordanţa cu standardele de
doctrină sănătoasă: pe acest temei evanghelia a patra a fost pusă sub semnul
întrebării la început, dar apoi a fost acceptată; sau, pentru a da un caz
contrar, Evanghelia lui Petru a fost respinsă de Serapion din Antiohia
datorită tendinţelor ei docetice, în ciuda faptului că apela la un titlu
apostolic. Astfel istoria dezvoltării canonice a Scripturii NT arată că este
vorba de o colecţie de scrieri atribuite apostolilor sau ucenicilor lor,
scrieri care după părerea bisericii din primele patru secole creştine au fost
atribuite acestora pe bună dreptate întrucât proclamă şi definesc în mod
adecvat doctrina apostolică şi, de aceea, componentele ei au fost considerate
potrivite pentru citirea publică la serviciile divine de închinăciune. Dacă
înţelegem acest lucru, cât şi creşterea treptată şi caracterul variat al
Canonului, putem pricepe de ce au existat şi continuă să existe probleme şi
îndoieli cu privire la anumite lucrări incluse în Canon. Considerând că aceste
trei criterii sunt adecvate, creştinismul protestant conservator din zilele
noastre nu găseşte nici un motiv pentru a respinge deciziile generaţiilor
anterioare şi, de aceea, acceptă NT ca o scriere completă şi autoritară a
revelaţiei divine, aşa cum a fost proclamată din vechime de oameni aleşi,
dedicaţi şi inspiraţi.
BIBLIOGRAFIE
Th. Zarm, Geschichte des neutestamentlichen Kanons,
1888-92; M.-J. Lagrange, Histoire ancienne du Canon du Nouveau Testament,
1933; A. Souter, The Text and Canon of the New Testament, 1954; J. Knox,
Marcion and the New Testament, 1942; E. C. Blackman, Marcion and His
Influence, 1948; The New Testament in the Apostolic Fathers, 1905;
J. N. Sanders, The Fourth Gospel in the Early Church, 1943; J. Hon, Die
Lehre des heiligen Irenaeus ueber das Neue Testament, 1919; W. Bauer, Der
Apostolos der Syrer, 1903; idem, Rechtgläubigkeit und Ketzerei im
ältesten Christentum, 1934 (Rev., 1964; E. T. 1971); R. P. C. Hanson, Tradition
in the Early Church, 1962; J.Regul, Die antimarcionitishen
Evangelienprologe, 1969; R. M. Grant, „The New Testament Canon" (Cambridge
History of the Bible, vol. 1, 1970, cap.10, p. 284-308; 593 ş.urm.); H. von
Campenhausen, The Formation of the Christian Bible, 1972.
J.N.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu