canonul Vechiului Testament
CANONUL VECHIULUI TESTAMENT.
I. Definirea termenului „Canon"
Termenul „Canon" este împrumutat din limba greacă, în
care kanon înseamnă „regulă". Începând din secolul al 4-lea
termenul kanon a fost folosit de către creştini pentru a desemna o listă
autoritară de cărţi din VT şi NT. Au existat încă demult diferenţe de opinie cu
privire la cărţile care ar trebui să fie incluse în VT. De fapt, încă înainte
de era creştină samaritenii au respins toate cărţile VT, cu excepţia
Pentateuhului; începând cu secolul al 2-lea î.Cr., o serie de lucrări
pseudonime, având de obicei caracter apocaliptic, au revendicat statut de
scrieri inspirate şi au găsit acceptare în anumite cercuri. În literatura
rabinică se relatează că în primele câteva secole ale erei creştine anumiţi
învăţaţi au disputat, pe baza dovezilor interne, canonicitatea a cinci cărţi
din VT (Ezechiel, Proverbele, Cântarea Cântărilor, Eclesiastul, Estera). În perioada
patristică a existat incertitudine între creştini cu privire la faptul dacă
Biblia greacă şi cea latină trebuia să fie considerate inspirate sau nu.
Diferenţele de părere cu privire la această ultimă problemă a dus la Reformă,
când biserica romano-catolică a insistat că Apocrifele făceau parte din VT, pe
picior de egalitate cu celelalte cărţi, iar bisericile protestante au contestat
acest lucru. Deşi unele biserici protestante au considerat că Apocrifele
constituiau o lectură edificatoare (Biserica Angliei, de pildă, a continuat să
le includă în seria de lecturi „ca exemple de viaţă, dar nu pentru a stabili
vreo doctrină"), toţi protestanţii au fost de acord că, strict vorbind,
Canonul VT constă numai din cărţile Bibliei ebraice - cărţile acceptate de
evrei şi sprijinite de învăţătura NT. Biserica ortodoxă a fost nedecisă în
această privinţă, dar în ultima vreme tinde tot mai mult să treacă de partea
protestanţilor. Condiţia pentru ca o carte să facă parte din Canonul VT sau NT
nu este doar ca să fie o carte antică, informativă şi folositoare, carte care
să fi fost citită şi preţuită de poporul lui Dumnezeu, ci condiţia este să aibă
autoritatea lui Dumnezeu pentru afirmaţiile pe care le face. Dumnezeu a vorbit
prin autorul uman al cărţii pentru a-i învăţa pe oameni ce să creadă şi cum să
se comporte. Nu este doar scrierea unei revelaţii, ci este forma scrisă şi
permanentă a revelaţiei. Acesta este lucrul pe care-l înţelegem când spunem că
Biblia este „inspirată" (*INSPIRAŢIE) şi inspiraţia este aceea care face
cărţile Bibliei să fie diferite de orice alte cărţi.
II. Prima formare a Canonului
Doctrina inspiraţiei biblice este dezvoltată pe deplin numai
pe paginile NT. Dar încă în istoria veche a Israelului găsim că anumite scrieri
erau recunoscute ca având autoritate divină şi au servit ca regulă de credinţă
şi conduită pentru poporul lui Dumnezeu. Lucrul acesta poate fi văzut în
răspunsul poporului când Moise le-a citit cartea legământului (Exod 24:7), sau
când cartea Legii găsită de Hilchia a fost citită pentru prima dată, mai întâi
regelui şi apoi adunării poporului (2 Împăraţi 22-23; 2 Cronici 34), sau când
cartea Legii a fost citită de Ezra poporului (Neemia 8:9,14-17; 10:28-39;
13:1-3). Scrierile în discuţie constituie o parte sau tot Pentateuhul - în
primul caz este vorba de o mică parte din Exodul, probabil capitolele 20-23.
Pentateuhul este tratat cu aceeaşi reverenţă în Iosua 1:7 ş.urm.; 8:31; 23:6-8;
1 Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; 17:37; Osea 8:12; Daniel 9:11,13; Ezra 3:2, 4;
1 Cronici 16:40; 2 Cronici 17:9; 23:18; 30:5,18; 31:3; 35:26.
Pentateuhul se prezintă în esenţă ca o lucrare a lui Moise,
unul dintre primii şi, desigur, cel mai mare profet din VT (Numeri 12:6-8;
Deuteronom 34:10-12). Dumnezeu a vorbit adesea prin Moise verbal, la fel ca şi
prin profeţii de mai târziu, dar activitatea de scriitor a lui Moise este
menţionată de asemenea frecvent (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Numeri 33:2;
Deuteronom 28:58, 61; 29:20 ş.urm., 27; 30:10; 31:9-13, 19, 22, 24-26). Au
existat şi alţi profeţi în timpul vieţii lui Moise şi era de aşteptat să urmeze
alţii după el (Exod 15:20; Numeri 12:6; Deuteronom 18:15-22; 34:10), aşa cum
s-a şi întâmplat (Judecători 4:4; 6:8), deşi explozia activităţii profetice a
început odată cu Samuel. Din câte ştim, lucrarea literară a acestor profeţi a
început cu Samuel (1 Samuel 10:25; 1 Cronici 29:29), şi primul gen de scrieri
în care s-au angajat au fost cele istorice, scrieri care au devenit ulterior
baza pentru cărţile Cronicilor (1 Cronici 29:29; 2 Cronici 9:29; 12:15; 13:22;
20:34; 26:22; 32:32; 33:18 ş.urm.) şi probabil şi pentru cărţile lui Samuel şi
cărţile Regilor, care au mult material în comun cu Cronicile. Nu ştim dacă
Iosua şi Judecători au fost bazate de asemenea pe istorii profetice de acest
gen, dar este foarte posibil. Faptul că profeţii au scris uneori mesajele lor
se vede clar în Isaia 30:8; ler.25:13; 29:1; 30:2; 36:1-32; 51:60-64; Ezechiel
43:11; Habacuc 2:2; Daniel 7:1; 2 Cronici 21:12. Desigur, dacă facem aceste
afirmaţii înseamnă că acceptăm prima fade dovezile din cărţile VT ca fiind
istorice: pentru o discuţie a altor concepţii, vezi *PENTATEUH, *DEUTERONOMUL,
*CRONICILE etc.
Motivul pentru care Moise şi profeţii au scris mesajul lui
Dumnezeu şi nu s-au mulţumit doar să-l prezinte verbal a fost că uneori l-au
trimis în alt loc (Ieremia 29:1; 36:1-8; 51:60 ş.urm.; 2 Cronici 21:12); dar
foarte adesea au scris mesajul pentru a-l păstra pentru viitor, ca aducere
aminte (Exod 17:4) sau ca o mărturie (Deuteronom 31:24-26), pentru ca să rămână
pentru vremurile viitoare şi pentru totdeauna (Isaia 30:8). Scriitorii VT au
ştiut că tradiţia orală este inexactă. O lecţie practică în privinţa aceasta a
fost dată de pierderea cărţii Legii în timpul domniilor idolatre a lui Manase
şi Amon: când cartea a fost descoperită de către Hil-chia, învăţătura ei a
venit ca un soc puternic, deoarece fusese uitată (2 Împăraţi 22-23; 2 Cronici
34). Prin urmare, forma permanentă şi perenă a mesajului lui Dumnezeu nu a fost
forma vorbită ci forma scrisă şi aceasta explică formarea Canonului VT.
Nu ştim cât timp a trecut până când *Pentateuhul a ajuns în
forma sa finală. Totuşi, vedem în cazul cărţii legământului, menţionată în Exod
24, că a fost posibil ca un document scurt cum este Exod 20-23 să devină
canonic mai înainte ca să fi ajuns de dimensiunea cărţii în care este inclus în
prezent. Cartea Genezei include de asemenea documente mai vechi (Geneza 5:1).
Cartea Numeri include o parte dintr-o colecţie antică de poezii (Numeri 21:14
ş.urm.), iar cea mai mare parte a cărţii Deuteronomului a fost aşezată alături
de chivotul legământului încă în timpul vieţii lui Moise (Deuteronom 31:24-26),
mai înainte să fi fost adăugată relatarea morţii lui Moise. Analogia dintre
*legămintele din Exod 24 şi Deuteronom 29-30 şi tratatele antice din Orientul
Apropiat este sugestivă. Întrucât documentele tratatului erau puse adesea
într-un loc sacru, cum s-a făcut cu tablele cu Cele Zece Porunci şi cu cartea
Deuteronomului; lucrul acesta se făcea când era încheiat un tratat. Timpul când
a fost încheiat legământul între Dumnezeu şi Israel a fost fără îndoială timpul
pe care-l spune Pentateuhul, adică la Exod, când Dumnezeu a format Israelul ca
naţiune; prin urmare aceasta este perioada în care trebuie datată punerea
Decalogului şi a Deuteronomului în Sanctuar. În conformitate cu relatarea
Pentateuhului, şi aceasta înseamnă că recunoaşterea canonicitătii lor trebuie
datată tot de atunci.
Întrucât a existat o succesiune de profeţi, a fost posibil
ca scrierile sacre mai vechi să fie adăugate la altele sau editate în modul
indicat mai sus, fără a comite sacrilegiul despre care sunt date avertismente
în Deuteronom 4:2; 12:32; Proverbe 30:6. Acelaşi lucru se aplică la alte părţi
din VT. Cartea lui Iosua include în ultimul capitol legământul, v. 1-25, care a
fost scris original de Iosua însuşi (v. 26). Cartea lui Samuel include
documentul despre organizarea regatului (1 Samuel 8:11-18), scris original de
Samuel (1 Samuel 10:25). Amândouă aceste documente au fost canonice de la bun
început, primul fiind scris în însăşi cartea Legii din sanctuarul de la Sihem,
iar al doilea a fost pus înaintea Domnului la Miţpa. Există indicii de
extindere a cărţii Psalmilor şi Proverbelor în Psalmul 72:20 şi Proverbe 25:1.
Scrieri dintr-o colecţie antică de poezii sunt incluse în Iosua (10:12 ş.urm.),
Samuel (2 Samuel 1:17-27) şi împăraţi (1 Împăraţi 8:53, LXX). Cartea Regilor
menţionează ca surse Cartea faptelor lui Solomon, Cartea cronicilor regilor
lui Israel şi Cartea cronicilor regilor lui Iuda (1 Împăraţi 11:41;
14:19,29, etc.; 2 Împăraţi 1:18; 8:23, etc.). Aceste ultime două lucrări,
combinate, probabil că sunt identice cu Cartea regilor lui Israel şi Iuda,
menţionată adesea ca sursă pentru cărţile canonice ale Cronicilor (2 Cronici
16:11; 25:26; 27:7; 28:26; 35:27; 36:8; şi, într-o formă abreviată, 1 Cronici
9:1; 2 Cronici 24:27). Această carte se pare că a inclus multe dintre istoriile
scrise de profeţi şi care sunt menţionate ca surse în Cronici (2 Cronici 20:34;
32:32). Nu toţi scriitorii cărţilor din VT au fost profeţi, în sensul strict al
cuvântului; unii dintre ei au fost regi şi înţelepţi. Dar inspiraţia scrierilor
lor a făcut ca ele să capete un loc în Canon. Despre inspiraţia psalmiştilor se
vorbeşte în 2 Samuel 23:1-3; 1 Cronici 25:1, iar despre inspiraţia înţelepţilor
în Eclesiastul 12:11 ş.urm. Observaţi de asemenea revelaţiile date de Dumnezeu
lui Iov (Iov 38:1; 40:6) şi afirmaţia din Proverbe 8:1-9:6 care lasă să se
înţeleagă că şi cartea Proverbelor este lucrarea înţelepciunii divine.
III. Încheierea primei secţiuni (Legea)
În alte cărţi din VT şi în literatura intertestamentală
întâlnim remarcabil de multe referiri la Pentateuh (în întregime sau în parte)
ca scriere canonică. Nu încape îndoială că faptul acesta se datorează
importanţei sale fundamentale. În cadrul VT, referirile la alte cărţi ca fiind
inspirate sau canonice sunt limitate în mare măsură la autorii lor:
principalele excepţii sunt probabil Isaia 34:16; Psalmul 149:9; Daniel 9:2. Un
alt motiv pentru aceste referiri frecvente la Pentateuh se poate să fie faptul
că aceasta a fost prima secţiune din VT scrisă şi recunoscută ca fiind
canonică. Lucrurile probabil că stau aşa deoarece Pentateuhul a fost în esenţă
lucrarea unui singur profet din timpuri foarte vechi, lucrare care a fost
editată după moartea lui, dar nu a fost accesibilă pentru adăugiri permanente,
în timp ce celelalte secţiuni ale VT au fost scrise de autori de dată mai
recentă şi numărul lor nu a fost complet decât după întoarcerea din Exil.
Nimeni nu se îndoieşte că Pentateuhul a fost încheiat şi era considerat canonic
pe vremea lui Ezra şi Neemia, în secolul al 5 -lea î.Cr., şi se poate să fi
fost considerat canonic mult mai devreme. În secolul al 3-lea î.Cr. a fost
tradus în greacă, devenind astfel prima parte din LXX. Pe la jumătatea secolului
al 2-lea î.Cr. avem dovezi că toate cele 5 cărţi, inclusiv Geneza, erau
atribuite lui Moise (vezi Aristobulus, citat de Eusebius, Preparation for
the Gospel 13. 12). Mai târziu în acelaşi secol se pare că sciziunea dintre
iudei şi samariteni a devenit completă, iar păstrarea Pentateuhului ebraic de
către ambele părţi dovedeşte că făcea deja parte din patrimoniul lor comun.
Toate acestea sunt o dovadă că prima secţiune a Canonului era încheiată şi
consta din cele 5 cărţi cunoscute, nici mai multe nici mai puţine, şi au
persistat numai diferenţe textuale minore.
IV. Evoluţia secţiunii a doua şi a treia (Profeţii şi
cărţile hagiografe)
Restul Bibliei ebraice are o structură diferită decât Biblia
engleză (sau românească n.tr.). Este împărţită în două secţiuni: Profeţii
şi Hagiografele sau (alte) Scripturi. Secţiunea de Profeţi cuprinde 8
cărţi: cărţile istorice Iosua, Judecători, Samuel şi Regi, şi cărţile oraculare
(profetice): Ieremia, Ezechiel, Isaia şi Cei Doisprezece (Profeţii mici).
Există 11 cărţi hagiografe: cărţile lirice şi cele de înţelepciune, Psalmii,
Iov, Proverbele, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor şi Plângerile; şi cărţile
istorice, Daniel (vezi mai jos), Estera, Ezra-Neemia şi Cronicile. Aceasta este
ordinea tradiţională, potrivit căreia cealaltă carte care mai rămâne dintre
hagiografe, Rut, este luată ca o prefaţă la Psalmi, întrucât se încheie cu
genealogia psalmistului David, deşi în Evul Mediu a fost mutată în alt loc,
alături de celelalte patru cărţi la fel de scurte (Cântarea Cântărilor,
Eclesiastul, Plângerile şi Estera). Este demn de remarcat că în tradiţia
ebraică Samuel, Regi, Profeţii mici, Ezra-Neemia şi Cronicile erau socotite
fiecare ca o singură carte. Aceasta poate indica mărimea unui sul de piele
obişnuit folosit de evrei pentru cărţi atunci când cărţile canonice au fost
înşirate şi numărate pentru prima oară.
Uneori au fost exprimate îndoieli, pentru motive inadecvate,
cu privire la vechimea acestui mod de a grupa cărţile VT. Mai răspândită a fost
ideea, la fel de puţin fondată, care a presupus că gruparea reflectă
dezvoltarea treptată a Canonului VT, că gruparea a fost un accident istoric şi
Canonul Profeţilor a fost încheiat prin secolul al 3-lea î.Cr., mai înainte ca
o istorie cum este cea din Cronici şi o profeţie cum este cea a lui Daniel
(despre care se susţine că aparţine în mod natural în acest loc) să fi fost
recunoscute ca inspirate, poate chiar mai înainte ca să fi fost scrise.
Potrivit acestei ipoteze larg răspândite, Canonul cărţilor Hagiografe nu a fost
încheiat decât la sinodul evreiesc de la Jamnia sau Jabneh, în jurul anului 90
d.Cr., după ce Canonul neterminat al VT fusese preluat deja de către Biserica
creştină. În afară de aceasta, un Canon mai cuprinzător, conţinând multe cărţi
apocrife fusese acceptat de evreii de limbă greacă din Alexandria şi s-a
materializat în LXX; LXX a fost VT al Bisericii creştine primare. Aceste două
fapte, împreună poate cu atracţia esenienilor faţă de apocalipsele pseudonime,
sunt răspunzătoare pentru inconstanţa Canonului VT în creştinismul patristic.
Cel puţin aşa susţine teoria aceasta.
Realitatea este cu totul diferită. Gruparea cărţilor nu este
arbitrară, ci este făcută potrivit cu genul literar. Jumătate din cartea lui
Daniel este o naraţiune şi în cărţile hagiografe, aranjate în ordinea
tradiţională, pare să fie plasată alături de cărţile istorice. Există
istorisiri în Lege (cuprinzând perioada de la creaţie până la Moise) şi în
Profeţi (cuprinzând perioada de la Iosua până la sfârşitul monarhiei), aşa
încât de ce să nu existe cărţi istorice Între cărţile hagiografe, cărţi care să
se ocupe cu a treia perioadă, după Exil şi întoarcerea din robie? Cartea
Cronicilor este ultima dintre cărţile istorice, ca un rezumat al întregii
naraţiuni biblice, de la Adam până la întoarcerea din robie. Este clar că
Canonul Profeţilor nu a fost încheiat complet atunci când a fost scrisă cartea
Cronicilor, deoarece sursele pe care le citează nu sunt Samuel şi Regi, ci
istoriile profetice mai ample care se pare că au servit ca surse şi pentru Samuel
şi Regi. Cele mai vechi elemente din Profeţi, incluse în cărţi cum sunt Iosua
şi Samuel, sunt desigur foarte vechi, la fel ca şi elementele cele mai vechi
din cărţile hagiografe, incluse în cărţi cum sunt Psalmii, Proverbele şi
Cronicile. Este posibil ca aceste elemente se poate să fi fost recunoscute
drept canonice înainte de încheierea definitivă a primei secţiuni a Canonului.
Elementele cele mai noi din cărţile hagiografe, cum sunt Daniel, Estera şi
Ezra-Neemia, aparţin sfârşitului istoriei VT. Dar acelaşi lucru este adevărat
cu privire la cele mai noi elemente din Profeţi, cum sunt Ezechiel, Hagai,
Zaharia şi Maleahi. Deşi cărţile hagiografe au tendinţa să fie mai recente
decât Profeţii, este doar o tendinţă şi există o suprapunere considerabilă. De
fapt, însăşi presupunerea că hagiografele sunt o colecţie mai recentă se poate
să fi dus la datarea unor cărţi la date mai recente decât ar trebui.
Întrucât cărţile din amândouă aceste secţiuni sunt scrise de
mai mulţi autori şi sunt de obicei independente una de alta, se poate ca ele să
fi fost considerate canonice în mod individual, la diferite date, şi la început
au format o singură colecţie variată. Mai târziu, când darul profetic a fost
luat pentru o vreme şi când numărul lor părea să fie complet, cărţile au fost
clasificate cu mai multă grijă şi au fost împărţite în două secţiuni distincte.
„Cărţile" despre care se vorbeşte în Daniel 9:2 se poate să fi fost un
volum crescând de cărţi, prea puţin organizate, care conţineau nu numai scrieri
ale unor profeţi cum este Ieremia, ci şi scrieri ale unor psalmişti ca David.
Tradiţia din 2 Macabei 2:13 cu privire la biblioteca lui Neemia reflectă o
asemenea colecţie mixtă: „Prin înfiinţarea unei biblioteci, el a adunat
laolaltă cărţile despre regi şi profeţi, şi cărţile lui David şi scrisorile
regilor despre daruri sacre". Vechimea acestei tradiţii se vede nu numai
în probabilitatea că o asemenea acţiune să fi fost necesară după calamitatea
Exilului, ci şi din faptul că „scrisorile regilor despre lucrurile sacre"
sunt păstrate numai datorită importanţei lor şi nu au fost incluse în cartea
lui Ezra (6:3-12; 7:12-26). A trebuit să treacă timp pentru a fi încheiată o
carte cum este cea a lui Ezra, pentru recunoaşterea canonicităţii cărţilor
recente şi pentru înţelegerea faptului că darul profetic a încetat; numai când
s-au petrecut toate aceste lucruri, numai atunci s-a putut face o împărţire
precisă între Profeţi şi cărţi hagiografe şi numai atunci a putut fi făcută
aranjarea atentă a conţinutului lor. Împărţirea era făcută deja către sfârşitul
secolului al 2-lea î.Cr., când a fost compus prologul la traducerea greacă a
Ecleziasticului, deoarece acest prolog se referă în repetate rânduri la cele
trei secţiuni ale Canonului. Se pare însă că această împărţire nu a fost făcută
cu mult timp înainte, deoarece a treia secţiune a Canonului nu primise încă un
nume: scriitorul numeşte prima secţiune „Legea", iar a doua secţiune
(datorită conţinutului ei) o numeşte „Profeţii", dar a treia secţiune nu
primeşte un nume, ci este descrisă prin expresii ca: „celelalte care au păşit
pe urmele lor", „celelalte cărţi strămoşeşti", „restul
cărţilor". Limbajul folosit lasă să se înţeleagă că este vorba despre un
grup stabilit şi complet de cărţi, dar un grup mai puţin vechi şi mai puţin stabilit
decât cărţile pe care le conţine. La cele trei secţiuni se referă de asemenea,
în secolul 1 d.Cr., Philo (De Vita Contemplativa 25) şi Cristos (Luca
24:44), şi amândoi numesc a treia secţiune cu numele ei vechi, „Psalmii".
V. Încheierea secţiunii a doua şi a treia
Data când Profeţii şi cărţile hagiografe au fost organizate
în secţiuni separate probabil că a fost în jurul anului 165 î.Cr. Spunem
aceasta deoarece tradiţia citată mai sus din 2 Macabei vorbeşte în continuare
despre a doua criză majoră din istoria Canonului: „În acelaşi fel Iuda
(Macabeul) a adunat toate cărţile care au fost pierdute în timpul războiului
care a venit peste noi şi aceste cărţi continuă să fie în posesia noastră"
(2 Macabei 2:14). „Războiul" menţionat este războiul de eliberare condus
de Macabei împotriva prigonitorului sirian Antiohus Epifanes. Ostilitatea lui
Antiohus faţă de Scripturi este descrisă (1 Macabei 1:56 ş.urm.) şi este
probabil că Iuda a trebuit să adune toate copiile la un loc atunci când
persecuţia s-a încheiat. Iuda ştia că darul profetic încetase de multă vreme (1
Macabei 9:27), aşa încât ce este mai probabil decât ca atunci când a adunat
laolaltă scrierile sacre să le aranjeze şi să pună colecţia completă în ordinea
care a devenit tradiţională de atunci încoace? Întrucât cărţile continuau să
fie scrise pe suluri separate, care au trebuit „adunate", ceea ce a produs
el nu a fost un volum ci o colecţie împărţită în trei secţiuni şi o listă a
cărţilor din această colecţie.
La alcătuirea acestei liste, probabil că Iuda nu a stabilit
numai împărţirea clară în Profeţi şi cărţi hagiografe, ci a stabilit şi ordinea
tradiţională şi numărul cărţilor din fiecare secţiune. O listă a cărţilor
trebuie să aibă o ordine şi un număr, iar ordinea tradiţională, scrisă sub forma
unei baraita dintr-o sursă mai veche din Talmudul babilonian (Baba
Bachra 14b-15a), este ordinea dată în prima parte a acestui articol, în
care cartea Cronicilor este ultima dintre cărţile hagiografe. Poziţia
Cronicilor poate fi urmărită până în secolul 1 d.Cr., întrucât este reflectată
într-o expresie a lui Cristos în Matei 23:35 şi Luca 11:51, unde expresia „de
la sângele lui Abel, până la sângele lui Zaharia" probabil că se referă la
toţi profeţii martirizaţi de la începutul Canonului până la capăt, de la Geneza
4:3-15 până la 2 Cronici 24:19-22. Numărul tradiţional al cărţilor canonice
este 24 (cele 5 cărţi ale Legii, împreună cu 8 cărţi scrise din Profeţi şi cele
11 cărţi hagiografe enumerate mai sus), sau 22 (Rut fiind anexată la cartea
Judecătorilor, iar Plângerile la cartea lui Ieremia, pentru a avea un număr de
cărţi egal cu numărul literelor din alfabetul ebraic). Numărul 24 este dat
prima oară în 2 Ezra 14:44-48, în jurul anului 100 d.Cr., dar se poate să
există o aluzie la el în Apocalipsa 4:4,10, etc., deoarece baraita din Baba
Bathra pare să implice că autorii cărţilor VT, la fel ca şi bătrânii din
Apocalipsa, erau 24 la număr. Numărul 22 este dat pentru prima oară de Josephus
(Contra Apion 1.8), cu puţin înainte de anul 100 d.Cr., cât şi în
fragmente din traducerea greacă a cărţii Jubileelor (secolul 1 î.Cr.?). Dacă
numărul 22 datează din secolul 1 î.Cr., la fel datează şi numărul 24, deoarece
22 este o adaptare pentru a coincide cu numărul literelor din alfabet. Întrucât
numărul 24, care combină unele cărţi mai mici într-un singur volum, pare să fi
fost influenţat de ordinea tradiţională şi ordinea trebuie să fie la fel de
veche. Nu există îndoială cu privire la identitatea celor 24 sau 22 de cărţi -
ele sunt cărţile din Biblia ebraică. Josephus spune că ele au fost acceptate
drept canonice din timpuri imemorabile. Canonicitatea poate fi atestată în mod
individual pentru aproape toate cărţile, pe baza unor scrieri din secolul 1
d.Cr. sau mai vechi. Lucrul acesta este adevărat chiar şi cu privire la 4
dintre cele 5 cărţi controversate de unii rabini: numai Cântarea Cântărilor,
poate datorită faptului că este scurtă, rămâne fără o atestare individuală.
Aceste dovezi dau de înţeles că la începutul erei creştine
identitatea tuturor cărţilor canonice era bine cunoscută şi general acceptată.
De unde a venit atunci ideea că a treia secţiune a Canonului nu a fost
încheiată decât la sinodul de la Jamnia, la câteva decenii după naşterea
Bisericii creştine? Motivele principale sunt că scrierile rabinice menţionează
controverse cu privire la 5 dintre cărţi şi unele dintre aceste controverse au
fost soluţionate în discuţia de la Jamnia; de asemenea, multe MS ale LXX
amestecă unele cărţi apocrife printre cele canonice, determinând o acceptare
mai largă a Canonului alexandrin; în plus, descoperirile de la Qumran arată că
pseudoepigrafele apocaliptice au fost îndrăgite de către esenieni şi poate că
au fost considerate canonice. Dar scrierile rabinice menţionează şi obiecţii de
ordin academic la multe alte cărţi canonice, deşi aceste obiecţii pot primi mai
uşor un răspuns; prin urmare, problema în discuţie a fost scoaterea unor cărţi
din listă (dacă ar fi fost posibil), nu adăugarea unora. În afară de aceasta,
una dintre cele 5 cărţi controversate (Ezechiel) aparţine celei de-a doua
secţiuni a Canonului, care se recunoaşte că a fost încheiată cu mult înainte de
era creştină. În ce priveşte Canonul alexandrin, scrierile lui Philo din
Alexandria arată că a fost acelaşi cu Canonul palestinian. El se referă la cele
3 secţiuni familiare şi consideră inspirate multe cărţi din toate cele 3
secţiuni, dar nu consideră inspirată nici una dintre Apocrife. În manuscrisele
LXX, Profeţii şi Hagiografele au fost rearanjate de unii creştini într-un mod
ne-evreiesc, şi intercalarea Apocrifelor este un fenomen creştin şi nu
evreiesc. La Qumran apocalipsele pseudonime au fost privite mai degrabă ca o
adăugire eseniană la Canonul ebraic standard şi nu o parte integrantă a
acestuia. Există aluzii la această adăugire în scrierea lui Philo despre
Therapeutae (De Vita Contemplativa 25) şi în 2 Esdra 14:44-48. Un fapt
la fel de semnificativ descoperit la Qumran este că esenienii, deşi rivalizau
cu iudaismul tradiţional încă din secolul al 2-lea î.Cr., au recunoscut drept
canonice o serie de cărţi hagiografe şi probabil că au făcut aceasta înainte de
începutul rivalităţii.
VI. De la Canonul evreiesc la cel creştin
Manuscrisele LXX sunt însoţite de scrierile Părinţilor
Bisericii care (cel puţin în afara Palestinei şi Siriei) au folosit de obicei
LXX sau traducerea acesteia în latina veche. În scrierile lor este găsit atât
Canonul lărgit cât şi cel îngust. Canonul lărgit cuprinde cărţile dinainte de
vremea lui Cristos care erau citite şi apreciate în general în Biserică
(inclusiv Apocrifele), iar Canonul îngust este limitat la cărţile din Biblia
ebraică, despre care unii învăţaţi cum sunt Melito, Origen, Epitanius şi
Ieronim au insistat că numai aceasta este inspirată. Apocrifele au fost
cunoscute în Biserică încă de la început, dar cu cât mergem mai mult în urmă în
timp, cu atât mai rar vedem că sunt considerate inspirate. În NT însăşi găsim
că Isus Cristos recunoaşte Scripturile ebraice, sub diferite nume contemporane,
şi acceptă cele trei secţiuni ale Canonului ebraic şi ordinea tradiţională a
cărţilor care-l alcătuiesc; în Apocalipsa s-ar putea să existe o aluzie la
numărul lor şi despre majoritatea cărţilor se afirmă în mod individual că au
autoritate divină; dar aceasta nu se afirmă despre nici una dintre Apocrife.
Singura excepţie aparentă este referirea la 1 Enoh în Iuda 14 ş.urm., care s-ar
putea să fie doar un argumentum ad honinem pentru cei convertiţi de la
şcoala de gândire apocaliptica şi care se pare că au fost în număr mare.
Ceea ce este evident că s-a întâmplat în primele secole ale
erei creştine este următorul lucru: Cristos a transmis urmaşilor Săi, ca Sfântă
Scriptură, Biblia pe care a primit-o El şi care conţinea aceleaşi cărţi ca şi
Biblia ebraică din zilele noastre. Primii creştini au avut în comun cu evreii
contemporani o cunoaştere deplină a identităţii cărţilor canonice. Totuşi,
Biblia nu era încă legată între două coperţi: era o listă memorată de suluri.
Ruptura de tradiţia orală evreiască (în unele probleme a fost o ruptură foarte
necesară), înstrăinarea petrecută între evrei şi creştini şi necunoaşterea
limbilor semitice în Biserica din afara Palestinei şi Siriei au dus la îndoieli
crescânde ale creştinilor cu privire la Canon, îndoieli care au fost accentuate
de formularea unor liste noi de cărţi canonice, aranjate pe baza altor
principii, şi de introducerea unor citanii (lecţionare). Asemenea îndoieli cu
privire la Canon au putut fi soluţionate (şi pot fi soluţionate) numai aşa cum
au fost soluţionate de Reformă - prin întoarcerea la învăţătura NT şi la cadrul
evreiesc pe fundalul căruia trebuie înţelese.
BIBLIOGRAFIE
S. Z. Leiman, The Canonization of Hebrew Scripture,
1976; A. C. Sundberg, The OT of the Early Church, 1964; J. P. Lewis, Journal
of Bible and Religion 32, 1964, p. 125-132; M. G. Kline, The Structure
of Biblical Authority, 1972; J. D. Purvis, The Samaritan Pentateuch and
the Origin of the Samaritan Sect, 1968; B. F. Westcott, The Bible in the
Church, 1864; W. H. Green, General Introduction in the OT: the Canon,
1899; H. E. Ryle, The Canon of the OT, 1895; M. L. Margolis, The
Hebrew Scriptura in the Making, 1922; S. Zeitlin, A Historical Study of
the Canonization of the Hebrew Scriptura, 1933; R. L. Harris, Inspiration
and Canonicity of the Bible, 1957.
R.T.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu