Cântarea Cântărilor
CÂNTAREA CÂNTĂRILOR.
Cunoscută în engleză şi sub denumirea de „Cântarea lui Solomon, Cântarea
Cântărilor" (sir hassirim, 1:1) este un superlativ care înseamnă
„cea mai minunată dintre cântări". Numele din LXX, Asma Asmaton şi
Vulg. Canticum Canticorum (de unde vine numele englez Canticles) sunt
traduceri literale din ebraică. Fiind primul dintre cele cinci suluri citite la
sărbătorile evreieşti, Cântarea este folosită la Paşte, întrucât analiza
trebuie să depindă de teoria de interpretare adoptată (vezi mai jos), nu vom da
aici o schiţă a conţinutului.
I. Canonicitatea
Mishnah (Yadaim 3.5) pare să indice că această carte
nu a fost acceptată fără controverse. După un verdict afirmativ dat de Rabbi
Judah şi o opinie negativă a lui Rabbi Jose, Rabbi Akiba afirmă canonicitatea
Cântării în termeni superlativi: „Toată lumea nu valorează cât ziua în care
Cântarea Cântărilor a fost dată Israelului; toate Scrierile sunt sfinte, iar
Cântarea Cântărilor este sfânta sfintelor". Faptul că el tăgăduieşte cu
tărie orice controverse probabil că este o dovadă că a existat o controversă.
Nu încape îndoială că opoziţia faţă de canonizarea Cântârii
a avut originea în caracterul erotic al scrierii. Ponderea acestei obiecţii a
fost depăşită de paternitatea Solomonică tradiţională şi de interpretările
alegorice, creştine şi evreieşti, care au ridicat poemul deasupra nivelului
senzual.
II. Autorul şi data scrierii
Atribuirea tradiţională lui Solomon este bazată pe
referirile făcute la el (1:5; 3:7,9,11; 8:11) şi în special în versetul de
titlu (1:1). Expresia lislomoh probabil că indică autorul, dar poate
însemna şi „pentru Solomon". Calităţile lui Solomon de scriitor de cântări
sunt atestate în 1 Împăraţi 4:32 (cf. Psalmul 72; 127). Opinia exprimată în Baba
Bathra 15a, că Ezechia şi scribii săi ar fi scris Cântarea Cântărilor,
probabil că este bazată pe Proverbe 25:1.
Prezenţa unor cuvinte care par împrumutate din persană (pardes,
„livadă", 4:13) sau greacă (‘appiryon de la phoreion,
„palanchin" sau „pataşcă", 3:9), folosirea consecventă a lui (i) ca
pronume relativ şi numeroase cuvinte şi expresii înrudite cu aramaica (vezi S.
R. Driver, Literature of the Old Testament, p. 448) sugerează că
redactarea finală a cărţii, dacă nu chiar compunerea ei, a avut loc după
perioada lui Solomon. Totuşi, dacă ţinem seamă de contactele dintre Canaan şi
Ionia începând din perioada lui Solomon, nu este necesar să datăm compunerea
cărţii în perioada greacă (cca. 300 î.Cr.). Tot aşa, prezenţa unor cuvinte sau
expresii aramaice nu constituie o dovadă pentru o dată târzie a compunerii. S.
R. Driver (op. cit., p. 449) observă că dovezile lingvistice, împreună cu o
serie de aluzii geografice (de ex. Şaron, 2:1; Liban, 3:9; 4:8, 11, 15, etc.;
Amana, Senir, Hermon, 4:8; Tirţa, 6:4; Damasc, 7:4; Carmel, 7:5), indică
regiunea de nord. Dar aici nu este vorba de provincialism. Autorul este
familiar cu geografia Palestinei şi Siriei, de la En-Ghedi, lângă Marea Moartă
(1:14), până la munţii Libanului.
III. Calităţi literare
Cuvântările foarte personale din Cântarea Cântărilor iau
două forme: dialog (de ex. 1:9 ş.urm.) sau monolog (de ex. 2:8-3:5). Nu este
uşor să identificăm participanţii la această conversaţie, afară de cei doi
îndrăgostiţi. Sunt menţionate fiicele Ierusalimului (1:5; 2:7; 3:5, etc.) şi
lor le-au fost atribuite unele răspunsuri scurte (1:8; 5:9; 6:1; etc.). Unele
afirmaţii au fost atribuite locuitorilor Ierusalimului (3:6-11) şi Sulemului
(8:5). În poezia lirică foarte figurativă este posibil ca personajele centrale
să reconstituie răspunsurile altora (de ex. Sulamita pare să citeze cuvintele
fraţilor săi în 8:8-9).
Forţa poeziei rezidă în intensitatea dragostei şi
devotamentului exprimat şi în special în imaginile bogate care abundă în
descrierea îndrăgostiţilor şi a dragostei lor. Dacă aceste descrieri conţin
detalii intime care nu se potrivesc cu gusturile noastre, trebuie să ne aducem
aminte că ele sunt produsul unei culturi din altă epocă şi din alt loc. Dacă
unele comparaţii par puţin măgulitoare (de ex. dinţii ca nişte oi tunse, gâtul
ca şi turnul lui David, 4:2 ş.urm.), este potrivit să luăm în considerare
observaţia lui A. Bentzen: „Orientalii îşi fixează privirea asupra unui singur
punct care, potrivit concepţiei noastre, se poate să nu fie caracteristic"
(IOT, 1, p. 130). Părerea lui L. Waterman că aceste complimente sunt sarcastice
(JBL 44, 1925, p. 179 ş.urm.) nu a fost acceptată de cercetători. Calităţile
pastorale ale imaginilor au fost remarcate frecvent. Poemul este plin de
referiri la animale şi în special la plante. Faptul acesta nu a fost trecut cu
vederea de cei care consideră că originea Cântării este în ritualurile păgâne
de fertilitate (vezi mai jos).
IV. Teorii de interpretare
Există numeroase interpretări ale Cântării Cântărilor şi
există prea puţină unitate de vedere între teologi cu privire la originea,
înţelesul şi scopul cărţii. Lirica erotică cu detalii plastice, absenţa
oricăror teme religioase evidente şi caracterul vag al acţiunii o fac să fie
dificilă pentru teologi şi atrăgătoare pentru ingeniozitatea imaginativă. O
lucrare indispensabilă pentru studiul diferitelor interpretări este eseul lui
H. H. Rowley „The Interpretation of the Song of Songs" publicat în The
Servant of the Lord, 1952.
Problema acceptării în Canon a unui grup de poezii de
dragoste a fost rezolvată de rabini şi de Părinţii Bisericii prin metoda
alegorică de interpretare. Elemente ale acestei metode pot fi găsite în Mishnah
şi Talmud, iar Targumul Cântării vede în această poveste de dragoste un tablou
clar al modului plin de dragoste în care Dumnezeu S-a purtat cu Israel în tot
cursul istoriei sale. O dată ce a fost deschisă calea alegorică, rabinii au
venit cu diferite încercări de a o extinde şi de a o redirecţiona. Aluzii la
istoria lui Israel au fost speculate din unele părţi ale Cântării de la care
ne-am aştepta cel mai puţin. Părinţii Bisericii şi mulţi comentatori creştini
de mai târziu au botezat Cântarea în Cristos, găsind în carte o alegorie a
dragostei lui Cristos pentru Biserică sau pentru credincios. Diferiţi scriitori
medievali au urmat exemplul lui Ambrozie şi au afirmat că *Sulamita a fost un prototip
al Fecioarei Maria. Comentatorii creştini nu s-au lăsat mai prejos decât
rabinii în ce priveşte interpretarea plină de imaginaţie a detaliilor.
Abordarea alegorică a fost predominantă în gândirea protestantă până în vremuri
recente şi include printre promotorii săi pe Hengstenberg şi Keil.
O metodă înrudită cu aceasta este metoda tipologică, metodă
care păstrează sensul literal al poemului, dar care discerne un sens mai înalt,
un sens mai spiritual. Tipologia evită excesele metodei alegorice în ceea ce
priveşte interpretarea detaliată şi pune accentul pe temele majore - dragostea
şi devotamentul - şi găseşte în această povestire un tablou al relaţiei de
dragoste dintre Cristos şi credincioşi. Această abordare a fost justificată
prin analogie cu poezii arabe de dragoste care se poate să aibă sensuri
esoterice, prin folosirea de către Cristos a povestirii cu Iona (Matei 12:40)
sau cu şarpele din pustie (Ioan 3:14) şi prin analogiile biblice cu căsătoria
spirituală, de ex. Osea 1-3; Ieremia 2:2; 3:1 ş.urm.; Ezechiel 16:6 ş.urm.; 23;
Efeseni 5:22 ş.urm. Mai mulţi teologi conservatori contemporani au adoptat
teoria tipologică; dintre aceştia menţionăm J. H. Raven (Old Testament
Introduction, 1910), M. F. Unger (Introductory Guide to the Old
Testament, 1956).
Deşi evreii şi creştinii au găsit beneficii devoţionale în
abordarea alegorică sau tipologică a Cântării, temeiul exegetic al acestor
abordări este îndoielnic. Abundenţa detaliilor şi absenţa oricăror indicii cu
privire la o semnificaţie spirituală mai profundă a cărţii sunt argumente
împotriva interpretării alegorice sau tipologice.
Interpretarea dramatică a Cântării Cântărilor, sugerată atât de Origen cât şi de Milton, a fost dezvoltată în secolul al 19-lea în două forme. F. Delitzsch a găsit două personaje principale: Solomon şi fata Sulamita. După ce a luat-o din satul ei şi a dus-o acasă la Ierusalim, Solomon a învăţat să o iubească, în calitatea ei de soţie, cu o dragoste care s-a ridicat mai presus de atracţia fizică. H. Ewald a formulat o interpretare bazată pe trei personaje principale: Solomon, Sulamita şi păstorul de care ea era îndrăgostită şi căruia i-a rămas fidelă în ciuda eforturilor disperate ale regelui de a o cuceri. Deşi abordarea lui Ewald (numită ipoteza păstorului), acceptată de S. R. Driver şi cizelată de alţi teologi, evită unele dificultăţi ale teoriei lui Delitzsch prin faptul că explică de ce iubitul este descris ca un păstor (1:7-8) şi de ce poemul se încheie într-un cadru pastoral din N Israelului, are unele dificultăţi proprii, cum sunt absenţa instrucţiunilor dramatice, complexitatea implicată în dialogurile în care Solomon descrie frumuseţea Sulamitei, iar ea răspunde referindu-se la păstorul pe care-l iubea. Interpretările dramatice sunt confruntate cu o altă dificultate: raritatea dovezilor cu privire la literatura dramatică la popoarele semite şi în special la evrei.
Studiul lui J. G. Wetzstein despre obiceiurile de căsătorie
la sirieni l-a determinat pe K. Budde să interpreteze Cântarea Cântărilor ca o
serie de cântece nupţiale, asemănătoare cu cele care erau folosite la ospăţul
de o săptămână la care mirele şi mireasa sunt încoronaţi ca rege şi regină.
Criticii acestei teorii au arătat că este greşit să folosim obiceiuri siriene
moderne pentru a ilustra practici palestiniene antice. De asemenea, Sulamita nu
este numită „regină" nicăieri în Cântarea Cântărilor.
Teoria lui T. J. Meek, potrivit căreia Cântarea Cântărilor
este derivată din ritualuri liturgice ale cultului lui *Tamuz (cf. Ezechiel
8:14) a primit multă atenţie. Totuşi, este puţin probabil că o liturghie păgână
cu nuanţă de imoralitate să fie incluse în Canon fără o revizuire detaliată în
termenii credinţei lui Israel, iar Cântarea Cântărilor nu prezintă semnele unei
asemenea redactări.
Leroy Waterman, care a sprijinit la început teoria lui Meek
(JBL 44, 1925) s-a întors recent la o bază istorică pentru Cântarea Cântărilor.
El găseşte temeiul istoric în istoria lui Abişag, fecioara *sunamită care l-a
îngrijit pe David (1 Împăraţi 1:3), care se spune că ar fi refuzat avansurile
lui Solomon în favoarea iubitului ei care era păstor. Această interpretare se
bazează pe legătura paronimică dintre sunamită şi sulamită.
Un număr tot mai mare de teologi consideră Cântarea
Cântărilor o colecţie de poeme de dragoste care nu sunt legate în mod necesar
cu festivităţile de nuntă sau alte ocazii speciale. La încercările de a atribui
diferite secţiuni diferitor autori (de ex. W. O. E. Oesterley a împărţit
Cântarea Cântărilor în 28 de poezii distincte şi a negat cu tărie unitatea
cărţii; Song of Songs, 1936, p. 6b) s-au opus o serie de teologi, în
special H. H. Rowley: „Repetiţiile întâlnite dau impresia unui singur
autor..." (op. cit, p. 212).
V. Scopul cărţii
Dacă Cântarea Cântărilor nu este o alegorie sau o lucrare
tipologică menită să comunice un mesaj spiritual, ce loc ocupă ea în Canon? Ea
serveşte ca o lecţie obiectivă, un masal extins (*PROVERB) care
ilustrează minunăţiile dragostei umane. Pe măsură ce învăţătura biblică despre
dragostea fizică s-a emancipat din ascetismul sub-creştin, frumuseţea şi
puritatea dragostei maritale a ajuns să fie înţeleasă mai bine. Cântarea
Cântărilor, deşi se exprimă într-un limbaj prea îndrăzneţ pentru gustul
apusean, oferă un echilibru sănătos între extremele exceselor şi pervertirilor sexuale
şi negarea ascetică a binelui esenţial al dragostei fizice. E. J. Young merge
un pas mai departe în explicarea scopului cărţii: „Nu numai că vorbeşte despre
puritatea dragostei umane ci, prin includerea ei în Canon, ne aminteşte de o
dragoste care este mai pură decât a noastră" (IOT, 1949, p. 327).
BIBLIOGRAFIE
W. Baumgartner, în OTMS, p. 230-235; J. C. Rylaarsdam, Proverbs
to Song of Solomon, 1964; W. J. Fuerst, Kuth, Esther, Ecclesiastes, The
Song of Songs, Lamentations, 1975; S. C. Glickman, A Song for Lovers,
1976; H. J. Schonfield, The Song of Songs, 1960; J. C. Exum, „A Literary
and Structural Analysis of the Song of Songs", ZAW 85, 1973, p. 47-79; R.
Gordis, The Song of Songs, 1954; L. Waterman, The Song of Songs,
1948.
D.A.H.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu