Cartea Geneza
CARTEA GENEZA.
I. Schiţa conţinutului
a. Pre-istoria: naraţiunea creaţiei (1:1-2:3)
b. Istoria omului (2:4-11:26)
Creaţia şi Căderea (2:4-3:24); creşterea numărului oamenilor
(4:1-6:8); judecata Potopului (6:9-9:29); formarea naţiunilor (10:1-11:26).
c. Istoria lui Avraam (11:27-23:20)
Intrarea lui în ţara promisă (11:27-14:24); legământul şi
promisiunea (15:1-18:15); Sodoma şi Gomora (18:16-19:38); Sara, Isaac şi Ismael
(20:1-23:20).
d. Istoria lui Isaac (24:1-26:35)
Căsătoria lui cu Rebeca (24:1-67); moartea tatălui său şi
naşterea copiilor săi (25:1-34); înnoirea promisiunii la Gherar (26:1-35).
e. Istoria lui Iacov (27:1-36:43)
Obţinerea binecuvântării prin înşelăciune (27:1-46); fuga
lui în Haran şi înnoirea promisiunii la Betel (28:1-22); viaţa lui şi căsătoria
în Haran (29:1-31:16); întoarcerea lui în ţara promisă şi înnoirea promisiunii
la Betel (31:17-35:29); linia genealogică a lui Esau (36:1-43).
f. Istoria lui Iosif (37:1-50:26)
Iosif vândut în Egipt (37:1-36); Iuda şi nora sa (38:1-30);
Iosif în Egipt (39:1-45:28); tatăi şi fraţii lui Iosif în Egipt (46: l- 47:31);
binecuvântarea lui Iacov acordă prioritate lui Efraim şi lui Iuda (48:1-49:28);
moartea lui Iacov şi a lui Iosif (49:29-50:26).
Cartea Geneza se încheie pe când poporul Israel era deja în
Egipt. Ei au fost familia aleasă dintre toţi oamenii şi prin care Dumnezeu a
intenţionat să arate lucrările măreţe de izbăvire descrise în Exodul. În
mijlocul acestui popor seminţia lui Iuda s-a profilat deja ca o seminţie cu o
semnificaţie specială (49:9-12).
O analiză riguroasă poate fi bazată şi pe cele zece cazuri
în care apare expresia: „Aceasta este spiţa neamului (generaţiei) lui..."
(sau expresii echivalente). *„Generaţii" (ebr. toledot) înseamnă
„naşteri" sau „istorii genealogice". Expresia aceasta este folosită
cu privire la ceruri şi pământ (2:4); Adam (5:1); Noe (6:9); fiii lui Noe
(10:1); Sem (11:10); Terah (11:27); Ismael (25:12); Isaac (25:19); Esau (36:1);
Iacov (37:2).
II. Autorul
Pentru o discuţie cu privire la autorul Pentateuhului, vezi
*PENTATEUHUL. Cu privire la autorul Genezei, în particular, nu găsim în carte
nici un element care să indice autorul. Există două păreri, deşi fiecare au mai
multe variante: (a) autorul a fost Moise, (b) autorul nu a fost Moise.
a. Moise ca autor al Genezei
Educaţia pe care a primit-o Moise la curtea lui Faraon i-ar
fi permis să citească şi să scrie (Exod 24:4; Deuteronom 31:9 etc.) şi este
evident că el ar fi fost dornic să păstreze istoriile sau cronicile care i-au
fost transmise. Aceasta înseamnă că Moise a fost nu neapărat autorul ci mai
curând redactorul şi compilatorul Genezei. Relatările cu privire la familii
i-au fost transmise în formă orală sau în formă scrisă iar Moise a pus laolaltă
toate acestea le-a editat şi le-a tradus unde era necesar. Istoria creaţiei din
Geneza 1 poate să fi fost primită ca o revelaţie directă de la Dumnezeu,
întrucât Moise a avut contacte directe cu Dumnezeu (de ex. Exod 33:11;
Deuteronom 34:10). În consecinţă, suntem îndreptăţiţi să căutăm în Geneza
documente sau istorisiri transmise pe cale orală şi, am putea spune că Moise a
consemnat cu fidelitate ceea ce i s-a transmis din generaţiile trecute.
Dacă acceptăm posibilitatea apariţiei unor „note de
subsol" adăugate ulterior de copişti până în perioada Monarhiei pentru a
explica anumite idei cititorilor contemporani (de ex. 12:6; 13:7; 14:17, şi
unele părţi din 36:9-43), nu există nici o porţiune care trebuie datată după
vremea lui Moise. În timp ce interpretarea corectă a textului din Exod 6:3 nu
exclude o oarecare folosire a numelui Iahve în Geneza, ar fi perfect logic ca
Moise să fi înlocuit uneori numele lui Dumnezeu cunoscut în zilele sale cu
numele lui Dumnezeu dat în legământ: „El-Şadai" (Dumnezeu Atotputernic),
din vremurile patriarhale, pentru a le reaminti cititorilor săi că acest
Dumnezeu este acelaşi cu Dumnezeul de la Sinai.
Pentru această secţiune, vezi E. J. Young, IOT, 1949, p. 51
ş.urm.
b. Autorul nu a fost Moise
Nu există nici o teorie care să impună o acceptare generală.
Încă din vremea lui Jean Astruc, în secolul al 18-lea, teologii au căutat să
găsească diferite „documente" în Pentateuh. Documentele pentru Geneza sunt
J (în care este folosit numele divin Iahve), E (în care este folosit numele
divin Elohim) şi P (care se ocupă mai ales de probleme religioase). Forme mai
vechi ale acestei teorii au fost extrem de radicale şi au contestat
istoricitatea unei părţi mari din Geneza. Ulterior s-a susţinut că
„documentele" au fost formate prin colectarea materialului antic până când
au ajuns în forma lor finală; J ar fi fost finalizat prin secolele al 10-lea
sau al 9-lea î.Cr., E puţin mai târziu iar P în vremurile post-exilice. În
formele mai moderate ale acestei teorii istoricitatea nu este contestată în mod
necesar.
Mai recent teoria „documentară" a fost abandonată de
unii care contestă că ar fi existat vreodată documente formale. Cercetătorii
din această şcoală de gândire vorbesc despre „cicluri de tradiţie" care
s-au dezvoltat în diferite regiuni, având în principal un interes religios; de
ex. Exod 1-12 este citat ca un „ciclu de tradiţie" care are ca punct
central evenimentul Paştelor. Editori de mai târziu au strâns aceste materiale
şi le-au dat forma prezentă. Înainte de strângerea lor cea mai mare parte a
materialului a fost în formă orală. Nici în această teorie nu este necesar să
contestăm istoricitatea, deşi unii scriitori contestă istoricitatea, dar admit
o „istoricitate generală". Această şcoală a „istoriei tradiţiei" se
referă la dezvoltarea tradiţiilor în jurul unor evenimente centrale care au
semnificaţie pentru viaţa religioasă a Israelului şi care şi-au găsit expresia
în ritualurile şi liturghiile lor religioase.
Nu este posibil să tragem o concluzie generală afirmând că
vreuna dintre şcolile de azi a fost acceptată de toţi teologii. Originea exactă
a Genezei rămâne oarecum misterioasă.
III. Locul Genezei în Biblie
Geneza este Cartea începuturilor, introducerea măreaţă la
drama mântuirii. Geneza 1-11 poate fi privit ca un prolog la drama al cărei
prim act începe în cap. 12 cu prezentarea lui Avraam. La celălalt capăt al
dramei este epilogul, Cartea Apocalipsei.
Prologul este enunţat în termeni universali. Dumnezeu a
făcut toate lucrurile (cap. 1). În particular, El a creat pe om, care a devenit
un rebel şi un păcătos (cap. 2-3). Păcatul a devenit universal (cap. 4) şi
fiind o rebeliune împotriva lui Dumnezeu, el este pedepsit întotdeauna de
judecata divină, aşa cum exemplifică povestirea Potopului (cap. 6-9). Chiar şi
după ce Dumnezeu Şi-a arătat ura faţă de păcat prin judecata adusă prin Potop,
omul s-a întors la rebeliunea sa (cap. 11). Cu toate acestea, Dumnezeu a dat
întotdeauna dovadă de har şi de îndurare. Adam şi Eva au fost izgoniţi, dar nu
nimiciţi (cap. 3); Cain a fost izgonit dar a fost „însemnat" de Dumnezeu
(cap. 4); omenirea a fost înghiţită de Potop, dar nu a fost nimicită, deoarece
a fost salvată o rămăşiţă (cap. 6-9); oamenii au fost împrăştiaţi dar li s-a
permis să continue viaţa (cap. 11).
Acesta este prologul care zugrăveşte fundalul pentru drama
care urmează să se desfăşoare. Care a fost răspunsul lui Dumnezeu la păcatul
universal şi persistent al omului? La începutul dramei, în Geneza 12, îl
întâlnim pe Avraam, în primul act al răspunsului lui Dumnezeu. El a chemat un
popor ales din care, la vremea hotărâtă, avea să vină Răscumpărătorul. Acel
popor avea să proclame mesajul mântuirii la oamenii de pretutindeni. Geneza
relatează numai începutul povestirii până în vremea lui Iosif, pregătind cadrul
pentru actul măreţ prin care Dumnezeu i-a izbăvit din Egipt, oferind modelul
pentru izbăvirea mai mare care urma să fie realizată.
IV. Geneza şi istoricitatea
Este extrem de dificil să obţinem dovezi independente cu
privire la istoricitatea Genezei, întrucât multe dintre naraţiuni nu au paralel
în literatura ne-biblică. Lucrul acesta este deosebit de dificil referitor la
Geneza 1-11 şi ceva mai uşor cu privire la Geneza 12-50. Ar trebui să ne
amintim că o mare parte a Bibliei este în afara sferei investigării
ştiinţifice, mai ales acele părţi care se referă la credinţă sau la relaţii personale.
Domeniile pentru care am putea cere dovezi în Geneza pot fi rezumate în felul
următor:
a. Creaţia (*CREAŢIA)
b. Originea omului
Biblia afirmă că Dumnezeu l-a făcut pe om. Nu permite
posibilitatea existenţei unei alte provenienţe pentru originea omului. Totuşi,
nu este posibil să descoperim din Geneza cu precizie modul în care Dumnezeu a
realizat aceasta. Din punct de vedere ştiinţific, originea omului continuă să
fie necunoscută şi nici arheologia, nici antropologia nu pot da un răspuns
definitiv cu privire la timpul, locul sau modul în care a apărut omul. Este mai
bine pentru creştin să fie precaut cu privire la acest subiect, să se
mulţumească să afirme ceea ce scrie în Geneza că, indiferent care este modul în
care a avut loc, Dumnezeu a dirijat procesul, iar noi va trebui să aşteptăm mai
multe dovezi, pentru a nu trage concluzii pripite (*OMUL).
c. Potopul
Nici în cazul acesta nu există dovezi definitive cu privire
la timpul, amploarea sau cauza Potopului. Au existat cu certitudine inundaţii extinse
în regiunea din care au venit patriarhii, iar sumerienii din antichitate au
avut o istorie detaliată a unui potop mare în lumea veche. Totuşi, nu există
motive puternice pentru a accepta sugestia lui Sir Leonard Woolley că potopul
de la Ur, care a lăsat un depozit de nămol scos la lumină de excavaţiile sale,
a fost de fapt *Potopul biblic.
d. Naraţiunile patriarhale
În zilele noastre este posibil să citim naraţiunile
patriarhale pe fondul social, politic şi cultural al Orientului Apropiat din
perioada 2000-1500 î.Cr. Deşi nu este posibil să datăm evenimentele din Geneza,
este corect să spunem că Biblia reflectă viaţa din anumite părţi ale
Mesopotamiei din timpul acestor secole. (*EPOCA PATRIARHALĂ.) H. H. Rowley,
„Recent Discoveries in the Patriarchal Age", BJRL 32, 1949-50, p. 76
ş.urm. (retipărit în The Servant of the Lord and Other Essays on the Old
Testament, 1952); J. Bright, A. History of Israel, 1972, p. 67-102;
R. de Vaux, Histoire ancienne d’Israel, 1971, p. 181-273.
V. Geneza şi teologia
În final trebuie subliniat că importanţa principală a
Genezei, ca şi a întregii Scripturi, este de ordin teologic. Este posibil să
consumăm o mulţime de timp şi de energie cu tot felul de detalii secundare şi
să pierdem din vedere problemele teologice majore. De exemplu, istoria
Potopului vorbeşte despre păcat, judecată, izbăvire, viaţă nouă. A ne preocupa
cu detalii despre dimensiunile corăbiei, cu problema hranei sau a golirii
gunoaielor, înseamnă să ne ocupăm de probleme secundare. Deşi revelaţia lui Dumnezeu
a fost dată în mare măsură în evenimente istorice şi deşi istoria are o
semnificaţie foarte mare pentru revelaţia biblică, semnificaţia teologică a
evenimentelor este cea care are adevărata importanţă. Chiar şi acolo unde
lipsesc dovezi care să confirme naraţiunea Genezei, semnificaţia teologică
poate fi înţeleasă.
BIBLIOGRAFIE
U. Cassuto, A Commentary on the Book of Genesis, 1
(1944), 2 (1949); S. R. Driver, The Book of Genesis, 1948; D.Kidner, Genesis,
TOTC, 1967; G. von Rad, Genesis, 1961; E. A. Speiser, Genesis,
1956; B. Vawter, A Path through Genesis, 1955.
J.S.W.
J.A.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu