ispăşire
ISPĂŞIRE.
Cuvântul acesta apare în VT şi corespunde cuvintelor din familia krp; în
NT este întâlnit o singură dată, ca traducere a termenului katallage
(care este tradus mai bine prin”împăcare" sau „reconciliere").
Folosirea termenului în teologie denotă lucrarea lui Cristos prin care a
rezolvat problema pusă de păcatul omului şi lucrarea de aducere a păcătoşilor
într-o relaţie bună cu Dumnezeu.
I. Nevoia de ispăşire
Nevoia de ispăşire este determinată de trei lucruri:
universalitatea păcatului, gravitatea păcatului şi incapacitatea omului de a
rezolva problema păcatului. Primul aspect este atestat în multe locuri: „Nu
este om care să nu păcătuiască" (2 Împăraţi 8:46); „Nu este nici unul care
să facă binele, nici unul măcar" (Psalmul 14:3); „Pe pământ nu este nici
un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască" (Eclesiastul
7:20). Isus i-a spus tânărului bogat: „Nimeni nu este bun decât Unul singur,
Dumnezeu" (Marcu 10:18), iar Pavel scrie: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi
de slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23). Ar putea fi citate multe alte texte.
Gravitatea păcatului este văzută în pasaje care arată
repulsia lui Dumnezeu faţă de păcat. Habacuc se roagă: „Ochii Tăi sunt aşa de
curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea" (Habacuc
1:13).
Păcatul desparte pe om de Dumnezeu (Isaia 59:2; Proverbe
15:29). Isus a spus despre un păcat - hula împotriva Duhului Sfânt - că nu va
fi iertat niciodată (Marcu 3:29), iar despre Iuda a spus: „Mai bine ar fi fost
pentru el să nu se fi născut" (Marcu 14:21). Înainte de a fi mântuiţi
oamenii sunt „străini, vrăjmaşi prin gândurile şi faptele lor rele"
(Coloseni 1:21). Pentru păcătoşii care nu se pocăiesc rămâne doar „o aşteptare
înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei
răzvrătiţi" (Evrei 10:27).
Omul nu poate soluţiona problema. El nu-şi poate ascunde
păcatul (Numeri 32:23) şi nu se poate curaţi singur (Proverbe 20:9). Nici o
faptă a legii nu-l va face pe om să fie în stare să stea înaintea lui Dumnezeu
justificat (Romani 3:20; Galateni 2:16). Dacă s-ar baza numai pe sine, omul nu
ar fi mântuit niciodată. Probabil că cea mai importantă dovadă despre acest
lucru este însăşi ispăşirea. Dacă Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să-i
mântuie pe oameni înseamnă că oamenii erau păcătoşi şi situaţia lor era cu
adevărat gravă.
II. Ispăşirea în Vechiul Testament
Prin urmare, Dumnezeu şi omul sunt înstrăinaţi datorită
păcatului omului, fără speranţă de împăcare, şi din partea omului nu există
nici o cale de reabilitare. Dar Dumnezeu este Cel care oferă o cale. În VT se
spune de obicei că ispăşirea este obţinută prin jertfe, dar nu trebuie să uităm
că Dumnezeu spune despre sângele ispăşitor: „Vi l-am dat ca să-l puneţi pe
altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre" (Levitic
17:11). Ispăşirea este obţinută nu datorită valorii inerente a victimei
jertfite, ci pentru că aceasta este calea hotărâtă de Dumnezeu pentru obţinerea
ispăşirii. Jertfele ne îndreaptă privirile spre anumite adevăruri privitoare la
ispăşire. Astfel, victima trebuie să fie întotdeauna fără pată, fapt care
indică necesitatea perfecţiunii. Victima costă ceva, căci ispăşirea nu este
ieftină şi păcatul nu trebuie privit niciodată cu uşurinţă. Lucrul acesta este
scos în relief în parte prin referirile la *sânge, în parte prin caracterul
general al ritualului propriu-zis şi în parte prin alte referiri la ispăşire.
Există câteva referiri la ispăşire, fie efectivă fie contemplată, făcută prin
alte mijloace decât cele rituale şi în fiecare caz ele indică moartea drept
cale de ispăşire. Asftel, în Exod 32:30-32 Moise încearcă să facă ispăşire
pentru păcatul poporului şi pentru acest scop îi cere lui Dumnezeu să-i şteargă
numele din cartea în care este scris. Fineas a făcut o ispăşire prin omorârea
câtorva oameni care au păcătuit (Numeri 25:6-8,13). Ar putea fi citate alte
pasaje. Este clar că în VT s-a recunoscut că moartea era plata pentru păcat
(Ezechiel 18:20), dar că Dumnezeu a permis în mod milostiv moartea unui animal
de jertfă care să substituie moartea păcătosului. Această legătură este atât de
clară încât scriitorul Epistolei către evrei poate rezuma ideea: „Fără vărsare
de sânge nu este iertare" (Evrei 9:22).
III. Ispăşirea în Noul Testament
NT adoptă poziţia că jertfele din vechime nu au fost cauza
fundamentală pentru înlăturarea păcatelor. Răscumpărarea trebuie obţinută
pentru „abaterile făptuite sub legământul dintâi" numai prin moartea lui
Cristos (Evrei 9:15). Crucea este absolut centrală pentru NT şi, de fapt,
pentru toată Biblia. Totul din vechime conduce la cruce. Tot ce urmează după ea
ne îndreaptă privirile în urmă tot spre ea. Întrucât ocupă un loc critic, nu
este surprinzător că există un număr vast de învăţături cu privire la ea.
Scriitorii NT, scriind din puncte de vedere diferite şi cu diferite accente, ne
prezintă o serie de faţete ale ispăşirii. Nu este o repetare stereotipă a
învăţăturii. Fiecare scrie cum vede el. Unii au văzut mai mult şi mai profund
decât alţii. Dar ei nu au văzut ceva diferit, în cele ce urmează vom examina
mai întâi de toate ceea ce am putea numi învăţătura comună şi fundamentală
despre ispăşire şi apoi câteva dintre informaţiile pe care le datorăm unuia sau
altuia dintre teologii NT.
a. Revelează dragostea lui Dumnezeu pentru oameni
Toţi sunt de acord că ispăşirea rezultă din dragostea lui
Dumnezeu. Nu este ceva smuls cu forţa de la un Tată aspru şi refractar,
desăvârşit în dreptatea Sa, dar absolut inflexibil, ci este realizată de un Fiu
iubitor. Ispăşirea ne arată dragostea Tatălui, la fel cum ne arată dragostea
Fiului. Pavel ne dă descrierea clasică atunci când spune: „Dumnezeu Îşi arată
dragostea faţă de noi prin faptul că pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a
murit pentru noi" (Romani 5:8). În cel mai binecunoscut text din Biblie
citim că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui
Fiu..." (Ioan 3:16). În evangheliile sinoptice este accentuat faptul că
Fiul omului „trebuia" să sufere (Marcu 8:31 etc.). Cu alte cuvinte,
moartea lui Cristos nu a fost un accident: ea îşi are originea într-o
necesitate divină absolută. Lucrul acesta se poate vedea în rugăciunea Domnului
nostru în Ghetsimani ca să se facă voia Tatălui (Matei 26:42). În mod similar,
în Evrei citim că „prin harul lui Dumnezeu" Cristos a gustat moartea în
locul nostru al tuturor (Evrei 2:9). Ideea este găsită pretutindeni în NT şi
trebuie să o avem în gând atunci reflectăm la modalitatea ispăşirii.
b. Aspectul de jertfă al morţii lui Cristos
O altă idee larg răspândită este că moartea lui Cristos este
o moarte pentru păcat. Nu este doar simplul fapt că nişte oameni răi s-au
ridicat împotriva Lui. Nu este doar că duşmanii Lui au conspirat împotriva Lui
iar El nu li S-a putut împotrivi. El „a fost dat morţii din pricina
fărădelegilor noastre" (Romani 4:25). El a venit în mod special ca să
moară pentru păcatele noastre. Sângele Lui a fost vărsat „pentru mulţi spre
iertarea păcatelor" (Matei 26:28). El „a făcut curăţirea păcatelor"
(Evrei 1:3). El „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn" (1
Petru 2:24). El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre" (1 Ioan
2:2). Crucea lui Cristos nu va fi înţeleasă niciodată decât dacă înţelegem că
pe cruce Mântuitorul a rezolvat problema păcatelor întregii omeniri.
În felul acesta El a împlinit tot ce prevesteau jertfele din
vechime şi scriitorilor NT le place să privească moartea Lui ca o jertfă. Isus
Însuşi S-a referit la sângele Său ca „sângele legământului" (Marcu 14:24),
fapt care ne îndreaptă privirile spre ritualurile jertfelor ca să înţelegem. De
fapt, o mare parte a limbajului folosit la instituirea Cinei Domnului este
legat de jertfe şi ne îndreaptă privirile spre jertfa care urma să fie adusă pe
cruce. Pavel ne spune că Cristos „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru
noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu" (Efeseni 5:2).
Uneori el se poate referi nu la jertfă în general, ci la o jertfă concretă, ca
în 1 Corinteni 5:7: „Căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit". Petru
vorbeşte despre „sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără
prihană" (1 Petru 1:19), care indică că într-un anumit aspect moartea lui
Cristos a fost o jertfă, în Evanghelia după Ioan citim cuvintele lui Ioan
Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan
1:29). Jertfa a fost practic ritualul religios universal din primul secol.
Oriunde erau oamenii şi oricare ar fi fost cadrul în care au crescut, ei puteau
discerne aluziile la jertfe. Scriitorii NT au profitat de lucrul acesta şi au
folosit o terminologie legată de jertfe pentru a scoate în relief ce a făcut
Cristos pentru oameni. Prin moartea Lui El a realizat tot ce indică jertfele,
ba încă şi mai mult.
c. Caracterul reprezentativ al morţii lui Cristos
Majoritatea teologilor sunt de acord că moartea lui Cristos
a fost o moarte înlocuitoare. Dacă, într-un sens, El a murit „pentru
păcat", într-un alt sens el a murit „pentru noi". Dar termenul
„înlocuitoare" poate însemna mult sau puţin. Este bine să fim mai precişi.
Majoritatea teologilor din zilele noastre acceptă ideea că moartea lui Cristos
este reprezentativă. Cu alte cuvinte, nu înseamnă că Isus Cristos a murit şi
oarecum beneficiile acelei morţi au devenit accesibile oamenilor (oare nu a
întrebat Anselm cui i s-ar putea potrivi mai bine decât nouă?). Dimpotrivă,
înseamnă că El a murit în mod special pentru noi. El a fost reprezentantul
nostru când a atârnat pe cruce. Faptul acesta este exprimat succint în 2
Corinteni 5:14: „Dacă unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au
murit". Moartea Reprezentantului este socotită ca moartea celor pe care îi
reprezintă. Când se spune că Isus Cristos este „mijlocitorul nostru la
Tatăl" (1 Ioan 2:1), afirmaţia conţine ideea de reprezentare, iar pasajul
este relevant pentru scopul nostru, deoarece continuă şi se ocupă cu moartea
Lui pentru păcat. Una dintre temele majore ale Epistolei către evrei este
Cristos, Marele nostru Preot. Ideea este repetată de mai multe ori. Acum,
indiferent ce am spune despre un Mare Preot, el îi reprezintă pe oameni. Prin
urmare, se poate afirma că ideea de reprezentare este accentuată cu tărie în
această Epistolă.
d. Substituţia este afirmată în Noul Testament
Ce altceva am mai putea spune? Mulţi teologi moderni (dar nu
toţi) au o repulsie puternică faţă de folosirea terminologiei vechi despre
substituire. Totuşi, se pare că aceasta este învăţătura NT şi nu numai într-un
loc sau două, ci pretutindeni în evangheliile sinoptice întâlnim afirmaţia
despre răscumpărare: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să
slujească, şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Marcu 10:45).
Atât detaliile („răscumpărare" are sensul de substituire, iar anti,
„pentru", este prepoziţia care indică substituire) cât şi ideea generală a
pasajului (oamenii ar trebui să moară, Cristos a murit în locul lor, oamenii nu
mai trebuie să moară) indică substituirea. Acelaşi adevăr este indicat de
pasaje care vorbesc despre Cristos ca şi Robul Domnului care suferă (Isaia 53),
deoarece despre El s-a spus: „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit
pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin
rănile Lui suntem tămăduiţi... Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea
noastră a tuturor" (Isaia 53:5 ş.urm.). Agonia lui Cristos în Ghetsimani
indică acelaşi lucru. El a fost curajos şi mulţi oameni mult mai puţin vrednici
decât El au înfruntat moartea cu calm. Agonia pare să fie inexplicabilă afară
de cazul că acceptăm temeiurile dezvăluite de Pavel, că „pe Cel ce n-a cunoscut
nici un păcat, El L-a făcut păcat, pentru noi" (2 Corinteni 5:21). El ne-a
înlocuit în moartea Sa şi sufletul Său s-a cutremurat când a fost vorba de
această identificare cu păcătoşii. Se pare că acest fapt dă sens strigătului
disperat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M- ai părăsit?" (Marcu
15:34).
Pavel ne spune că Isus Cristos „ne-a răscumpărat din
blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi" (Galateni 3:13). El a luat
asupra Sa blestemul nostru - adică, ne-a înlocuit, ne-a substituit. Aceeaşi
idee stă la baza pasajului din Romani 3:21-26, unde apostolul dezvoltă ideea că
dreptatea lui Dumnezeu este manifestată în procesul prin care sunt iertate
păcatele, adică, prin cruce. El nu spune, aşa cum au crezut unii, că dreptatea
lui Dumnezeu este arătată în faptul că păcatul este iertat, ci dreptatea este
arătată în modul în care este iertat păcatul. Ispăşirea nu înseamnă a trece cu
vederea păcatul ca în trecut (Romani 3:25). Crucea arată că Dumnezeu este drept
şi în acelaşi timp ne arată că El îi justifică pe credincioşi. Aceasta trebuie
să însemne că dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută prin modul în care este
tratat păcatul. Acesta este un alt fel de a spune că Isus Cristos a purtat
pedeapsa păcatului oamenilor. Aceasta este de asemenea ideea pasajelor care
vorbesc despre purtarea păcatului, ca în Evrei 9:28; 1 Petru 2:24. Sensul
purtării păcatului este clarificat de o serie de pasaje din VT unde contextul
arată că este vorba de a purta pedeapsa pentru păcat. De ex. în Ezechiel 18:20
citim: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea
tatălui său..." iar în Numeri 14:34 pribegia în pustie este descrisă ca o
purtare a pedepsei pentru nelegiuiri. Prin urmare, ideea că Isus Cristos a
purtat păcatul nostru înseamnă că El a purtat pedeapsa noastră.
Substituţia sau înlocuirea stă la baza afirmaţiei din 1
Timotei 2:6, potrivit căreia Cristos S-a dat pe Sine Însuşi ca „preţ de
răscumpărare pentru toţi". Termenul antilytron, tradus „preţ de
răscumpărare" este un termen compus care înseamnă „înlocuitor de
răscumpărare". Grimm-Thayer defineşte termenul: „Ceea ce este dat în
schimb pentru altcineva, ca preţ pentru răscumpărarea sa". Este imposibil
să golim cuvântul de ideea de substituire. O idee similară stă la baza faptului
că Ioan a redat profeţia cinică a lui Caiafa: „Este în folosul vostru să moară
un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul" (Ioan 11:50). Pentru
Caiafa aceasta a însemnat doar soluţia politică cea mai simplă, dar Ioan a
văzut în ele o profeţie că Isus Cristos avea să moară în locul poporului.
Aceste dovezi (deşi nu sunt complete) au o pondere foarte
mare. Pare imposibil să negăm că substituirea este un aspect din interpretarea
pe care NT o dă lucrării lui Cristos.
c. Alte aspecte NT ale ispăşirii
Acestea sunt ideile principale atestate pretutindeni în NT.
Alte adevăruri importante sunt prezentate de scriitori individuali (desigur,
aceasta nu înseamnă că ideile sunt mai puţin acceptate; este doar o metodă de
clasificare). Astfel, Pavel vede în cruce calea de izbăvire. Prin firea lor
oamenii sunt robi ai păcatului (Romani 6:17; 7:14) . Dar în Cristos oamenii
sunt liberi (Romani 6:14, 22). În mod similar, prin Cristos oamenii sunt
eliberaţi de carne (firea pământească) întrucât ei „şi-au răstignit carnea
firea pământească" (Galateni 5:24) şi noi „nu ne luptăm călăuziţi de carne
firea pământească" (2 Corinteni 10:3); „carnea firea pământească pofteşte
împotriva Duhului" (Galateni 5:17) şi despărţirea de Cristos înseamnă
moarte (Romani 8:13). Oamenii sunt supuşi mâniei lui Dumnezeu datorită
nelegiuirii păcătoşeniei lor (Romani 1:18), dar Cristos izbăveşte şi din
această stare. Credincioşii sunt „îndreptăţiţi prin sângele Lui" şi în
felul acesta vor fi „mântuiţi prin El de mânâa lui Dumnezeu" (Romani 5:9).
Legea (adică, Pentateuhul şi, prin urmare, întreaga scriptură ebraică) poate fi
privită din mai multe unghiuri. A o privi ca şi o cale de mântuire este
dezastruos. Legea îi arată omului păcatul său (Romani 7:7) şi printr-o alianţă
profană cu păcatul, îl omoară pe om (Romani 7:9-11). Rezultatul final este că
„toţi cei ce se bizuiesc pe faptele legii sunt sub blestem"‘(Galateni
3:10). Dar „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul legii" (Galateni 3:13).
Pentru oamenii din antichitate moartea era un duşman macabru pe care nu-l poate
învinge nimeni. Dar Pavel cântă o cântare de biruinţă în Cristos care ne dă
victoria chiar şi asupra morţii (1 Corinteni 15:55-57). Este cât se poate de
clar că Pavel vede în Cristos un Izbăvitor puternic.
Ispăşirea are multe aspecte pozitive. Este suficient să
menţionăm simplu asemenea lucruri cum sunt răscumpărarea, împăcarea,
justificarea, adoptarea şi jertfa. Acestea sunt concepte majore şi au o
însemnătate mare pentru Pavel. În unele cazuri el este primul creştin despre
care ştim că le-a folosit. Este clar că el a crezut că Isus Cristos a realizat
multe pentru credincioşi prin moartea Sa ispăşitoare.
Pentru scriitorul Epistolei către evrei ideea majoră este că
Isus Cristos este Marele nostru Preot. El dezvoltă în detaliu ideea unicităţii
şi finalităţii jertfei lui Cristos. Spre deosebire de modalitatea stabilită
prin altarele ebraice şi la care slujeau preoţi din familia lui Aaron,
modalitatea stabilită de Cristos în moartea Sa are valabilitate permanentă. Nu
va fi modificată niciodată. Cristos a rezolvat complet problema păcatului
omului.
În scrierile lui Ioan întâlnim ideea că Isus Cristos este
revelaţia specială a Tatălui. El este Trimisul Tatălui şi tot ce face El
trebuie interpretat în lumina acestui fapt. Aşa se face că Ioan îl priveşte pe
Cristos învingător în conflictul cu întunericul şi cu cel rău. El vorbeşte mult
despre scopul lui Dumnezeu în Cristos. El vede gloria adevărată în crucea
josnică pe care a fost săvârşită o lucrare atât de măreaţă.
Din toate aceste considerente este foarte clar că ispăşirea
este vastă şi profundă. Scriitorii NT se luptă cu lipsurile limbajului atunci
când caută să ne prezinte semnificaţia acestui act divin măreţ. Actul este mai
bogat în semnificaţii decât am putut arăta noi. Dar toate aspectele pe care
le-am subliniat noi sunt importante şi nici unul nu trebuie neglijat. Nu
trebuie să trecem cu vederea nici faptul că ispăşirea reprezintă mai mult decât
un fapt negativ. Am căutat să insistăm asupra locului pe care-l ocupă jertfa de
Sine a lui Cristos în înlăturarea păcatului. Dar aceasta deschide calea spre o
viaţă nouă în Cristos. Şi viaţa aceea nouă, rodul ispăşirii, nu trebuie
considerată a fi un detaliu neînsemnat. Toate celelalte lucruri conduc spre ea
(*IERTARE, *ISPĂŞIRE, *ÎMPĂCARE *RĂSCUMPĂRĂTOR, *JERTFĂ.)
BIBLIOGRAFIE
D. M. Baillie, God was în Chirist, 1956; J. Denney, The
Death of Christ, 1951; The Christian Doctrine of Reconciliation,
1917; G. Aulen, Christus Victor, 1931; E. Brunner, The Mediator;
K. Barth, Church Dogmatics, 4, i; The Doctrine of Reconciliation:
J. S. Stewart, A Man in Christ; Anselm, Cur Deus Homo; L. Morris,
The Apostolic Preaching of the Cross, 1965; The Cross in the New
Testament, 1967; J. Knox, The Death of Christ; J. I. Packer, „What
did the Cross achieve? The Logic of Penal Substitution", TynB 25, 1974, p.
3-45.
L.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu