papirusuri şi ostraca
PAPIRUSURI ŞI OSTRACA
I. Egiptean
a. Papirus
(i) Numele. Termenul papirus se foloseşte cu
referire la multe plante de baltă din familia rogozului, pentru materialului de
scris fabricat din măduva acestor plante, precum şi pentru manuscrisele făcute
din acest material. Originea termenului gr. papyros (de unde vine
„papirus", în engl. „paper") nu ne este cunoscută. Unii cred că
termenul vine de la un oarecare papuro din coptă (ultima fază a limbii
egiptene antice), care ar putea însemna „ceva ce aparţine regelui",
reflectând faptul că, în epoca greco-romană, producerea papirusului constituia
un monopol al regelui.
(ii) Planta şi utilizarea ei. În
antichitate, *planta numită Cyperus papyrus L. creştea pretutindeni în
Egipt, dar mai cu seamă în Delta Nilului, în mlaştini şi în lacuri ; dar planta
nu se mai găseşte acum în stare sălbatică în partea de N a Sudanului, cu toate
că mai creşte încă în mlaştinile lacului Huleh din Palestina şi se găseşte şi
în Sicilia. Din rădăcinile care sunt în nămol, tulpinile cu secţiune
triungiulară cresc la o înălţime de 3 până la 6 m, la extremitate având flori
mari, deschise de forma unui clopoţel. (Vezi H. Frankfort, Birth of
Civilization in the Near East, 1951, pl. 2, iar pentru o reprezentare în
antichitate, vezi W. Stevenson Smith, Art and Architecture of Ancient Egypt,
1958, placa 129 A.) Forma suplă a papirusului a constituit un motiv preferat în
arta şi în arhitectura Egiptului. Cuvântul ebr. gome’ (VA „trestie cu
noduri", „trestie", „trestii") pare să se refere la planta de
papirus. Versetele biblice care se referă la această plantă se potrivesc bine
cu natura şi utilizarea papirusului, aşa cum le cunoaştem noi. Într-adevăr, el
a crescut în baltă (Iov 8:11) şi pe bună dreptate era simbolul vegetaţiei
luxuriante din mlaştini, în contrast cu nisipurile din deşert (Isaia 35:7).
Coşuleţul sau „sicriaşul" în care a fost aşezat copilaşul Moise, a fost
din papirus (Exod 2:3); iar în Egipt şi în Etiopia, pe Nil şi pe mlaştinile lui
puteau fi văzute ambarcaţiuni şi luntre construite din tulpini de papirus
(Isaia 18:2), aşa cum ne arată tablourile din antichitate (vezi, de ex. M.
Murray, The Splendour that was Egipt, 1949, p. 83, pl. 19). Pe lângă
confecţionarea bărcilor şi a coşurilor din trestie, papirusul a fost folosit la
confecţionarea funiilor, a sandalelor şi a unor articole de îmbrăcăminte, iar
cei săraci foloseau rădăcinile lui ca hrană.
(iii) Papirusul ca material pentru scris.
Pentru a face din papirus un material pentru scris, tulpinile plantei erau
curăţate de coaja lor, tăiate la o lungime de 40-45 cm, iar măduva moale era
tăiată în bucăţi lungi şi subţiri de forma unor panglici. Erau apoi aşezate una
lângă alta pe o suprafaţă tare de lemn, suprapunându-se puţin una peste cealaltă;
în mod similar, mai multe bucăţi erau aşezate transversal; cele două straturi
erau „sudate" într-unul singur, simplu, fiind bătute cu putere, de ex. cu
nişte ciocane de lemn. După ce marginile erau îndreptate şi suprafaţa finisată,
se obţinea o coală de hârtie albuie care era rezistentă, dar în timp se
îngălbenea. De obicei se scria prima dată pe partea pe care fibrele erau
orizontale (excepţie făceau scrisorile), iar această parte se numeşte
recto-dosul paginii pe care fibrele erau verticale s-a numit verso. Aceste coli
au fost lipite cap la cap, suprapunându-se pe o mică porţiune, şi formau
suluri. Lungimea standard era obţinută din 20 de coli, dar această lungime
putea fi redusă prin tăiere sau mărită prin lipirea altor coli, după nevoie.
Cel mai lung papirus pe care-l cunoaştem este marele Papirus Harris I,
care datează de la cca. 1160 î.Cr., şi care se află la Muzeul Britanic; este
lung de aprox. 40 m. Înălţimea unui papirus varia în funcţie de folosinţa lui;
cele mai mari (maximum 47 cm; de obicei 35,5 cm şi 42 cm în Dinastii 18, şi
19-20) pentru documentele oficiale, pentru cele folosite în afaceri şi pentru
statistici (cu coloane lungi de cifre); şi cele mai mici (înalte de 18 cm şi de
21 cm, dar deseori de înălţimi şi mai mici) pentru compoziţii literare.
(iv) Utilizarea papirusului. Aceasta a depins de anumite convenţii bine stabilite. Fiindcă scrierea egipteană merge de obicei de la dreapta spre stânga, scribii începeau întotdeauna de la capătul din dreapta al unui papirus şi scriau spre stânga - la început în linii verticale (până prin 1800 î.Cr.), iar apoi în linii orizontale de o lungime nu prea mare, grupate în „coloane" sau „pagini" succesive. Pentru scrierile folosite, pentru punctuaţie, instrumentele de scris, manuscrise, etc., vezi *SCRIERE, *TEXTE ŞI VERSIUNI.
Papirusul a fost folosit de la începutul istoriei
egiptene (cca. 3000 î.Cr.) până în perioada islamică (secolul al 7-lea d.Cr. şi
mai târziu). Cele mai vechi suluri (nescrise) datează din perioada primei
dinastii, iar primele scrise datează din perioada Dinastiei a cincea, cca. 2500
î.Cr. În Egipt au fost confecţionate şi folosite cantităţi foarte mari în
primul şi în mileniul al 2-lea î.Cr., pentru orice fel de documente scrise -
dar papirusul nu a fost ieftin, şi deseori erau folosite suluri vechi
scriindu-se în spaţiile lor libere sau pe verso alteori era spălat textul vechi
şi papirusul era refolosit.
Înainte de sfârşitul mileniului al doilea î.d.Cr.,
papirusul era exportat pe scară largă în Siria, în Palestina, şi fără îndoială
că şi în alte ţări. În jurul anului 1075 î.Cr., Zakarbaal, prinţul oraşului
Byblos din Fenicia, a extras preţurile diferitelor materiale de construcţie
pentru reprezentantul egiptean Wenamun, de pe unele suluri cu preţuri păstrate
de predecesorii lui, iar în plata pentru materialele de construcţie pe care a
făcut-o Wenamun au fost incluse şi „500 (de suluri) de papirus finisat"
(ANET, p. 27a, 28a). Pentru utilizarea papirusului în scrierea ebr. şi aram.,
în perioada NT, vezi subcapitolele separate de jos. Pentru toate celelalte
aspecte ale papirusului ca material de scris în Egipt, vezi J. Cerny, Paper
and Books in Ancient Egypt, 1952. Pentru fotografii ale unor papirusuri
folosite ca acte de deces şi ca documente administrative, vezi IBA, p. 36-37,
figurile 30-31.
b. Ostraca
Termenul ostraca este pluralul lui ostrakon,
un cuvânt de origine gr. care iniţial însemna „cochilie de stridie", dar
care apoi a fost folosit de greci pentru cioburile de ceramică pe care îşi
ţineau evidenţa voturilor lor (de aici vine cuvântul „a ostraciza"). În
Egipt, acest termen este folosit cu referire la plăcuţele de calcar sau la
cioburile de ceramică pe care se găsesc inscripţii şi desene în cerneală. Deşi
există astfel de exemplare de ostraca din majoritatea perioadelor istorice ale
Egiptului şi din diferite locuri, marea lor majoritate sunt din epoca Noii
împărăţii (cca. 1550-1070 î.Cr.) şi ne parvin din Teba din partea de N a
Egiptului, mai exact din *Valea Mormintelor Faraonilor şi a Reginelor şi din
satele unde au locuit lucrătorii de la aceste morminte (oraşul modern Deir
el-Medineh). Majoritatea exemplarelor de ostraca egipt. sunt scrise într-o
scriere hieratică, cursivă; cele care conţin o scriere mai aleasă, într-o
scriere hieroglifică, sunt mai rare.
Exemplarele de ostraca conţinând desene sunt
deseori minunate, ele fiind pictate de iubitori de artă, în timpul lor liber.
Exemplarele de ostraca având inscripţii se împart în două categorii: literare
şi neliterare. Prima categorie conţine porţiuni din lucrările literare egiptene
(povestiri, poezii, proverbe, imnuri, etc.), scrise ca şi exerciţii ce fac
parte dintr-o programă şcolară, ca metode de testare a memoriei, sau de
plăcere; aceste exemplare de ostraca păstrează deseori lucrări literare (sau
porţiuni) pe care nu le mai găsim în alte surse. Şi mai diversificate sunt
exemplarele de ostraca ce nu conţin lucrări literare. Acestea au fost
echivalentul egiptean pentru bloc notes, carneţele şi hârtie pentru însemnări,
şi ele reflectă fiecare aspect al vieţii pe care şi-l poate imagina cineva:
registre de serviciu în care erau trecuţi absenţii, rapoarte de lucrări
executate (cf. Exod 5:18-19), distribuirea alimentelor şi a uleiului, diferite
calcule privitoare la necesarul de cărămizi, paie, zarzavaturi, vase, etc., diferite
procese, contracte matrimoniale, note de plată şi cereri de plată a datoriilor,
multe cereri, procese verbale şi multe altele. Totalul acestor materiale ne
permit să pătrundem adânc în înţelegerea vieţii de fiecare zi din Egipt în
timpul robiei lui israeliţilor şi după exodul lor, şi ne pot furniza informaţii
importante care ne ajută să înţelegem cadrul relatărilor cu privire la exod.
(*LACHIŞ, *SAMARIA.)
BIBLIOGRAFIE
Cu privire la scopul şi la importanţa exemplarelor
de ostraca, vezi J. Cerny, Chronique d’Égypte, 6/No. 12, 1931, p.
212-224, şi S. Sauneron, Catalogue des Ostraca Hieraciques Non Litteraires
de Deir el Medineh, 1959, Introduction, p. vi-xviii, unde găsim trimiteri
ample la alte publicaţii. În engleză, vezi W.C. Hayes, The Scepter of Egypt,
2, 1959, p. 176-178,390-394,432. Pentru fotografii ale unor exemplare
reprezentative de ostraca, vezi Hayes, op. cit., p. 177, fig. 98.
K.A.K.
II. Papirusuri în ebraică, aramaică şi greacă
a. Papirusuri în ebraică
Cel mai vechi papirus în ebr. pe care îl cunoaştem
(Mur 17) a fost descoperit la Wadi Murabba at, lângă Marea Moartă, în 1952. Mur
17 este un palimpsest (papirus sau pergament refolosit după ştergerea
prealabilă a scrierii iniţiale, n.ed.) scris în paleo-ebraică şi datează din
sec. al 8-lea sau din prima parte a sec. al 7-lea î.Cr. Scrisoarea originală,
din care se mai pot citi câteva cuvinte, a fost ştearsă şi peste ea au fost
scrise mai multe nume de persoane. Majoritatea sulurilor descoperite la Qumran
sunt din pergament, dar printre ele există câteva papirusuri care merită să fie
menţionate. Din peştera nr. 4 au fost scoase fragmente de papirus din Conducerea
comunităţii şi Imnuri de mulţumire. Sute de bucăţi de papirus au
fost găsite în peştera nr. 6, printre ele fragmente din cartea împăraţilor şi
cartea lui Daniel, scrise într-o scriere semi-cursivă. Înainte de descoperirile
de la Qumran, Papirusul Nash, conţinând fragmente din Deuteronom 5 şi 6, a fost
considerat ca fiind cel mai vechi manuscris ebraic; este posibil să dateze din cel
de-al 2-lea sec. î.Cr. La Wadi Murabba at s-au descoperit de asemenea
papirusuri de mai multe feluri de pe vremea răzvrătirii condusă de Bar Kokhba
(132-135 d.Cr.). Cea mai importantă descoperire a fost aceea a două scrisori
scrise de Bar Kokhba însuşi, care conţin numele lui real - Simeon Ben Kosebah.
b. Exemplare de ostraca în ebraică
Fiind ieftine şi având o întrebuinţare limitată,
exemplarele de ostraca au conţinut de obicei informaţii de importanţă
secundară. Şi totuşi, exemplarele în ebr. au aruncat o lumină foarte preţioasă
asupra limbii şi literaturii VT. Exemplarele de ostraca din Samaria,
descoperite mai cu seamă în timpul săpăturilor arheologice din 1908-1910,
efectuate de o echipă de la Universitatea Harvard, sunt printre cele mai
importante. Ele datează din timpul dinastiei lui Iehu, probabil din timpul
domniei lui Ioahaz, de la sfârşitul sec. al 9-lea, î.Cr. Descoperite într-o
magazie împărătească, ele conţin informaţii cu privire la plăţile pentru
untdelemn şi vin - este posibil să se refere la producţia de pe proprietăţile
împărăteşti de lângă Samaria. În fiecare caz ni se dă anul domniei împăratului
respectiv şi, deşi nu întotdeauna, ele conţin în general multe nume de persoane
şi de locuri, prima categorie incluzând şi forme compuse ale numelui lui Iahve,
El şi Baal. Vezi LOB, p. 315-327. Multe exemplare de ostraca înscrise în aram.
şi unele în ebr. au fost descoperite la Arad. Cele care conţin scrieri în ebr.
datează din ultima perioadă a sec. al 7-lea î.Cr. şi conţin informaţii cu privire
la cantităţi de vin, făină şi pâine pe care un funcţionar de stat trebuia să le
pună la dispoziţia trecătorilor (trupelor?) Alte exemplare mai mici care au
fost găsite în ruinele Templului conţin nume ale membrilor unei familii
preoţeşti, printre aceştia numărându-se şi fiii lui Core (bny qrh).
Ostraca ce s-au găsit la Yavneh-Yam datează din aceeaşi perioadă. Un ostracon
din această colecţie prezintă un interes deosebit, datorită faptului că ne
prezintă un incident când un muncitor cere să i se înapoieze mantaua care i-a
fost luată de un supravegheator care l-a acuzat pe nedrept de trândăvie (cf.
Exod 22:26-27). Aproximativ din aceeaşi perioadă datează şi ostraconul Ophel,
care a fost găsit la Ierusalim cu ocazia săpăturilor din 1923-1925. Conţine o
listă cu nume şi provenienţa lor, într-o scriere paleo-ebraică. Poate că cele
mai cunoscute exemplare de ostraca sunt cele denumite Lachiş, douăzeci şi una
dintre ele fiind descoperite pe locul aşezării cu acest nume (astăzi Tell
ed-Duweir), în 1935 şi 1938. Acestea au o valoare deosebită pentru faptul că
multe din ele pot fi datate cu precizie în anul 587 î.Cr. Ele conţin în
majoritatea cazurilor scrisori şi numele lui Yaosh, guvernatorul militar de la
Lachiş, apare în câteva dintre ele ca destinatar. Scrisorile scot în evidenţă
situaţia disperată din Iuda, când babilonienii luau cetate după cetate; există
anumite puncte de legătură între aceste scrisori şi cartea prorocului Ieremia.
Aspecte care prezintă interes includ folosirea liberă a tetragramatonului (cele
patru consoane în ebr. care împreună reprezentau numele lui Iahve, vocalizarea
lui YHWH, n.tr.) şi informaţii cu privire la un proroc care a jucat rolul de
poştaş. La Qumran, Wadi Murabbaat şi Masada au fost descoperite şi nişte bucăţi
de ceramică cu scriere ebr. (din care una care conţinea numele Ben Iair a
stârnit în interes deosebit, întrucât este posibil să se refere la liderul
zelot Eleazar Ben Iair).
c. Papirusuri în aramaică
Probabil că papirusul cel mai vechi existent în
aram. este fie cel găsit în 1942 la Saqqarah în Egipt. El conţine un fragment
dintr-o scrisoare trimisă de un rege pe nume Adon lui Faraon, şi pare să fi
fost scrisă de undeva din Filistia sau de pe coasta Feniciei. Astfel, această
scrisoare constituie o dovadă că aramaică a fost utilizată în diplomaţia
internaţională înainte de epoca persană, căci scrisoarea nu putea fi scrisă
după perioada în care a domnit Nebucadneţar (dec. în 562 î.Cr.). Dar cele mai
importante papirusuri sunt cele care ne parvin din Insula Elefantină din Egipt.
Aici, la Memfis şi la Hermopolis s-au păstrat un mare număr de papirusuri
scrise de evrei în ultima parte a sec. al 6-lea şi în sec. al 5-lea. Sunt bine
reprezentate documente legale şi scrisori personale şi mai există şi un
fragment din cea mai veche versiune a Proverbelor lui Ahikar. Aşa cum
este de aşteptat, aramaică din aceste papirusuri este asemănătoare celei din
cartea lui Ezra. Aceşti colonişti evrei aveau templul lor (în ciuda celor
scrise în Deuteronom 12:5-7) şi au mers până acolo încât au compus numele
Dumnezeului lui Israel cu numele unor divinităţi canaanite (de ex. Anat-Yahu,
Anat-Betel). Reprezentative celui de-al 4-lea secol sunt papirusurile de la
Wadi Daliyeh, la 19 km NW de Ierihon. Au fost descoperite într-o peşteră şi s-a
presupus că au fost ascunse acolo de fugari din Samaria, unde fuseseră de
altfel şi scrise. Acestea conţin documente legale şi administrative, scrise
aprox. între anii 375-365 î.d.Cr; este posibil să fi fost ascunse de cei care
au fugit din calea lui Alexandru cel Mare. Câteva papirusuri în aram. se găsesc
şi printre manuscrisele găsite la Qumran (de ex. unul care a fost găsit în
peştera nr. 4 conţine genealogii ale VT), la Wadi Murabba at (de ex. contracte
de vânzare). De asemenea, în vecinătatea locului Wadi Murabba at au fost
recuperate şi nişte fragmente de origine nabateeană.
d. Ostraca în limba aramaică
Un exemplar destul de vechi este o scrisoare scrisă
pe un ciob, care a fost găsită la Asshur şi a fost probabil scrisă în sec. al
7-lea î.Cr. Exemplarele de ostraca ce au fost găsite la Elefantine sunt în
general chitanţe pentru plata impozitului. Fragmentele din perioada persană
care au fost găsite la Tell al-Khalayfa sunt chitanţe pentru vânzarea vinului.
Printre materialele descoperite la Arad se numără mai multe fragmente cu
inscripţii în aram. Câteva au fost descoperite la Qumran şi la Wadi Murabba at,
dar sunt nesemnificative. Un fragment dintr-o scrisoare (?) găsită la Wadi
Murabba at a fost datat ca aparţinând primei părţi a secolului întâi î.Cr.
e. Papirusuri greceşti cu texte din Vechiul
Testament
Multe dintre acestea s-au păstrat până în zilele
noastre cu toate că, de regulă, sunt fragmentate. Poate că cel mai vechi este
Papirusul John Rylands Gk. 458, conţinând fragmente din Deuteronom 23-28 şi
care datează din al 2-lea sec. î.Cr. Pap. Fouad 266 datează din aproximativ
aceeaşi perioadă şi păstrează fragmente din Geneza 7 şi 38 şi din Deuteronom
17-33. Papirusul VT Chester Beatty include părţi din diferite cărţi ale VT şi
poate fi datat oricând între sec. al 2-lea şi al 4-lea d.Cr. Din sec. al
treilea d.Cr. ne parvine şi manuscrisul Freer Gk. V, un papirus ce conţine un
codex al profeţilor mici. Din peştera nr. 4 de la Qumran avem fragmente din
Levitic 2-5, iar din peştera nr. 7, fragmente ce conţin Exod 28:4-7 şi Epistola
lui Ieremia 43-44. Descoperirile de la Qumran pot fi datate cu aproximaţie
în primul secol î.Cr.
BIBLIOGRAFIE (pentru material din VT în ebr. aram.,
şi gr.): A. Cowley, Aramaic Papyri of the Fifth Century BC, 1923; E.G.
Kraeling, The Brooklyn Museum Aramaic Papyri, 1953; DOTT, p. 204-208,
212-217, 251-269; P.E. Kahle, The Cairo Geniza, 1959; P. Benoit et al., Discoveries
in the Judaean desert, 2, 1961; F.F. Bruce, The Books and the Parchments,
1963; S. Jellicoe, The Septuagint and modern Study, 1968; B. Porten, Archives
from Elephantine, 1968; K. Aland, Repertorium der Griechischen
Christilichen Papyri: I. Biblische Papyri, 1976.
R.P.G.
III. Noul Testament
a. Introducere
Descoperirea unor papirusuri greceşti în Egipt în
secolul trecut a avut rezultate importante asupra studiilor NT. Cu ocazia
primelor descoperiri, papirusurile cu text biblic au fost puţine, dar o dată ce
săpăturile arheologice au început să se facă sistematic de către Grenfell şi
Hunt în 1986, o cantitate foarte mare de papirusuri au fost descoperite, şi
unele conţineau ori porţiuni din cărţile NT, ori documente din primele secole
care ne ajută să înţelegem NT. Excavările care au produs cele mai multe
papirusuri au fost în jurul oraşului Fayyum şi spre S, în special la
Oxyrhynchus, Hermopolis, Tebtynis, Aphroditopolis şi Panopolis.
Mulţi cercetători ai Scripturilor au presupus multă
vreme că greaca NT a fost sui generis „o limbă a Duhului Sfânt",
dar au fost unii ca Masson, Lightfoot şi Farrar, care au anticipat un fapt care
urma să fie dovedit curând, şi anume că scriitorii NT au folosit limba comună a
lumii elene din primul secol d.Cr., înclinând mai mult spre limba vorbită decât
spre forma literară a limbii greceşti koine. Datorită papirusurilor,
avem acum ilustraţii ale modului de utilizare a celor mai multe din cuvintele
din NT în viaţa de toate zilele din acea vreme. Şi totuşi este adevărat, într-o
anumită măsură, limba este sui generis datorită substratului frecvent de
elemente ebr. şi aram. „Tensiunea dintre moştenirea iudaică şi lumea grecească
afectează în mod vital limba Noului Testament" (Hoskyns şi Davey, The
Riddle of the New Testament, 1931, p. 20). O altă tendinţă a cercetătorilor
Scripturilor, care a fost corectată prin studierea papirusurilor, a fost aceea
de a evalua NT după standardele morfologice şi sintactice ale limbii greceşti
clasice şi ale gustului literar. A devenit acum foarte clar că greaca koine
din primele secole creştine era într-un proces rapid de evoluţie, care a
culminat în bizantină, iar în cele din urmă în greaca modernă şi, de aceea,
trebuie evaluată în lumina acestor stări de fapt. Ar fi greşit să ne bazăm prea
mult pe acest proces, dar el ne-a pus la dispoziţie mijloace indispensabile în
studierea textului, a limbii şi literaturii NT, cu alte cuvinte interpretarea
lui teologică. În prelegerea lui din 1946 (publicată în 1953 sub titlul The
Text of the Epistles), G. Zuntz pledează pentru o conlucrare activă între
aceste două domenii de studiu. „Teologul care studiază Noul Testament trebuie
să îşi asume şi calificarea de filolog" (p. 3). Poate că lucrarea care
exemplifică cel mai bine acest lucru este TDNT.
Documentele originale ale NT au fost scrise toate
pe suluri de papirus (cu excepţia uneia sau a două epistole mai scurte, care au
fost probabil scrise pe foi de papirus), şi este momentul să se facă menţiunea
că transmiterea textului a jucat un rol important în dezvoltarea de noi
tehnici. În restul lumii romane codicele din papirus nu au înlocuit sulurile
decât în sec. al 3-lea d.Cr., dar avem mărturii că în Egipt comunităţile
creştine au dezvoltat forma de codice la o dată mult mai timpurie. Dintre
fragmentele biblice existente, s-a descoperit că 10 datează din sec. al 2-lea
şi al 3-lea, iar din 111 fragmente din sec. al 3-lea şi al 4-lea, numai 12 au
fost sub formă suluri de papirus. Textul Epistolei către Romani ar fi necesitat
un sul de 4 m, Marcu 6 m, Faptele Apostolilor aprox. 10 m (cf. 2 Timotei 4:13,
unde Pavel se referă la suluri şi la învelitoarele din pergament (piele) care
le acopereau). Dar pe măsură ce s-a simţit tot mai mult nevoia de a se copia
evangheliile în cantităţi tot mai mari, este normal să fi luat amploare
utilizarea codicelor, care sunt foi de papirus îndoite şi aranjate în testele,
foarte asemănător modului în care se leagă cărţile astăzi. Un singur codex
putea acum să cuprindă toate patru evangheliile şi cartea Faptelor Apostolilor,
sau toate epistolele lui Pavel.
b. O listă cu cele mai importante papirusuri
Ultima întabulare, editată de K. Aland (1976), conţine
mai bine de 241 de papirusuri, dintre care 68 sunt enumerate în ediţiile
critice ale textului NT. Comparativ cu altele, multe sunt mici, dar unele sunt
de o importanţă foarte mare.
P1 (din sec. al 3-lea sau al 4-lea) conţine Matei
1:1-9, 12-20; P4 (din sec. al 4-lea) Luca 1:74-80; P5 (sec. al 3-lea) Ioan
1:23-31;33-41 şi 20:11-17,19-25; acesta conţine numai două foi dintr-un
fascicul reprezintă familia de codice din care a derivat mai târziu codicele
Sinaiticus şi Vaticanus. P8 (din sec. al 4-lea) conţine Faptele Apostolilor
4:31-37; 5:2-9; 6:1-6, 8-15; P13 (din sec. al 3-lea, scris pe spatele unui
rezumat aparţinând lui Titus Livius) Evrei 2:14; 5:5; 10:8-22; 10:29; 11:13;
11:28; 12:17; P20 (din sec. al 3-lea) Iacov 2:19; 3:9; P22 (din sec. al 3-lea)
Ioan 15:25; 16:2, 21-32; P27 (din sec. al 3-lea) Romani 8:12-22, 24-27, 33;
9:3; 9:5-9; P37 (din sec. al 3-lea) conţine Matei 26:19-52; P38 (din sec. al
4-lea) Faptele Apostolilor 18:27; 19:6; 19:12-16.
Dintre Papirusurile Chester Beatty (P45, P46, P47),
primele două prezintă un interes deosebit. P45 (de la începutul sec. al 3-lea)
conţine porţiuni cumulând 30 de foi dintr-un codex de 220 de foi care a cuprins
evangheliile şi Faptele Apostolilor; el conţine porţiuni din Matei, Marcu, Luca
şi Ioan (17 foi) şi Faptele Apostolilor (13 foi). P46 (tot din sec. al 3-lea)
conţine 86 de foi, şi a fost găsit pe rând, în trei serii; cuprinde Romani,
Evrei, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 şi 2
Tesaloniceni, cu excepţia unor întreruperi mici. Este interesant că doxologia
de la sfârşitul Epistolei către Romani este aşezată în acest papirus la
sfârşitul capitolului 15. P47 (din sec. al 3-lea; 10 foi) conţine Apocalipsa
9:10; 17:2; P48 (din sec. al 3-lea; similar cu P38) conţine Faptele Apostolilor
23:11-16, 24-29. P52 (renumitul fragment „John Rylands", 9x6 cm) a fost
identificat de către C.H. Roberts în 1935 ca şi cuprinzând Ioan 18:31-33, 37-38
şi ca aparţinând primei părţi a sec. al 2-lea. P64 (din sec. al 2-lea) conţine
porţiuni din Matei 26; P66 (cca. 200 d.Cr.), numit şi „Papirusul Bodmer
II", conţine 108 foi în 5 fascicule, fiecare de 16x14 cm, şi conţine Ioan
1:1-14:26.
Legătura textuală care există între aceste
papirusuri şi altele mai puţin importante, şi codicele din pergament cele mai
importante de pergament sau primele versiuni ale NT sunt subiectul unor studii
foarte detaliate.
c. Efectul asupra studiului textual al Noului
Testament
Pentru a descrie acest lucru, este necesar să facem
un scurt istoric al textului grecesc până la descoperirea papirusurilor. VA din
anul 1611 a avut la bază ediţia gr. a NT, pregătită de Stephanus (Robert
Etienne) în 1550, pe „Textus Receptus", care la rândul lui s-a bazat
extensiv de versiunea lui Erasm, publicată în 1516. Stephanus s-a folosit numai
de 15 manuscrise, toate fiind de o dată mai recentă şi reprezentând tradiţia
bizantină sau răsăriteană a textului. Evenimentul care a impulsionat o căutare
asiduă a tuturor ms. disponibile a fost apariţia în Anglia în 1627 a lucrării
Codex Alexandrinus, un codice din pergament datând din sec. al 5-lea d.Cr. Dar
nu a fost posibil să se facă nici un progres remarcabil în studiile textuale
decât după descoperirea Codicelui Sinaiticus în 1859 şi apariţia ediţiei lui
Tischendorf a Codicelui Vaticanus în 1867. Acestea au apărut tocmai atunci când
savanţii au descoperit potenţialele resurse ale Egiptului în papirusuri.
Wescott şi Hort au publicat în 1881 un text grec revizuit, care a fost folosit
foarte mult în anul acela în Anglia, la VR. Aceşti erudiţi au postulat patru
mari familii de texte: cel sirian, cel neutru, cel alexandrin şi cel apusean.
Cât despre ei înşişi, ei au acordat un credit mai mare textului neutru din care
fac parte Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus, versiunile copt şi alte
manuscrise înrudite.
Papirusurile NT au jucat un rol proeminent în
extinderea şi modificarea rezultatelor obţinute de aceşti doi erudiţi. Studiile
ulterioare i-au convins pe cercetătorii Bibliei că împărţirea în categorii a
textelor pe care a făcut-o Wescott şi Hort este prea rigidă, deosebirea dintre
o categorie şi alta fiind exagerată; B.H. Streeter, însă, folosind grupele mai
mici de ms. pe care le-a identificat Ferrar, Abbot şi K. Lake, împreună cu ms.
Koridethi (sec. al 9-lea) a demonstrat legătura strânsă care există între toate
acestea şi textul lui Origen, şi a postulat că Evanghelia după Marcu aparţine
familiei de tip „cezarean" (Origen şi-a petrecut ultimii lui ani în
Cezarea). Textul evangheliilor din ms. Freer („Evangheliile Washington")
şi papirusurile Chester Beatty au arătat mai departe că familia textelor de tip
„cezarean" a original probabil în Egipt, şi a fost transferată de la
Alexandria la Cezarea de către Origen. Grupul Chester Beatty, în special P46,
este de o valoare inestimabilă. Aceste papirusuri au dovedit că, foarte
devreme, codicele erafolosit pentru colecţionarea evangheliilor şi a
epistolelor lui Pavel. Circulaţia intensivă a acestora a contribuit în mare
măsură la formarea canonului NT. Datarea lor precisă în sec. al 3-lea d.Cr.
denotă că noi posedăm în prezent texte mai vechi decât preţioasele codice din
pergament din sec. al 4-lea şi al 5-lea de care savanţii au depins atât de
mult. De asemenea, acestea sunt mai vechi decât colecţiile NT pe care Eusebiu
avea să le producă spre a fi folosite în biserici, după Edictul de la Milan din
anul 313 d.Cr. De un ajutor foarte mare au fost şi Papirusurile Bodmer, în
special P66, un codice al lui Ioan din ultima parte a sec. al 2-lea. Fragmente
şi mai vechi, în special fragmentul „John Rylands" al Evangheliei după
Ioan, ne duce înapoi pe firul descoperirilor până în prima jumătate a sec. al
2-lea, la o diferenţă de numai o generaţie de scrierile lui Ioan, ultimele
scrieri ale NT.
Întrucât s-au făcut multe copii ale textului de
către scribi instruiţi, dar de cele mai multe ori de către creştini
necalificaţi, scopul fiind acela de a le folosi pe acestea public sau în
particular, tabloul general al transmiterii textului pe care-l obţinem ne
prezintă multe grupe sau familii de texte. Necesitatea deţinerii unui text
standard nu apăruse încă, iar încercările locale de a colaţiona diferite texte
nu au fost prea multe. Trebuie să mai presupunem că în timpul persecuţiilor lui
Decius, din anul 250 d.Cr., multe copii ale NT au pierit. Papirusurile ne-au
ajutat să descoperim complexitatea acestei prime faze de transmitere a
textului; dacă astăzi suntem încă departe de a atinge scopul pe care şi l-a
propus Bentley, şi anume, de a face textul atât de vrednic de încredere „ut e
manibus apostolorum vix purior et sincerior evaserit" (încât nici din mâna
apostolilor să nu fi putut ieşi mai pur şi mai lipsit de denaturări"), cel
puţin putem afirma că pe măsură ce trece timpul, ne apropiem tot mai mult de
versiunea originală (*TEXTE ŞI VERSIUNI (NT).)
d. Efectul asupra studiului limbii şi literaturii
Noului Testament
Aşa cum s-a menţionat mai sus, greaca NT are
afinităţi atât cu formele literare cât şi cu formele neliterare ale limbii gr. koine,
în special cu formele neliterare ale ei care sunt acum cunoscute într-o măsură
atât de mare din documente scrise pe papirusuri de toate tipurile provenite din
Egiptul greco-roman - edicte împărăteşti, proceduri judiciare, acte referitoare
la taxe şi la recensământ, contracte matrimoniale, certificate de naştere, de
deces şi de divorţ, scrisori particulare, evidenţe financiare şi multe altele.
Fără îndoială că există multe semitisme în NT, toţi scriitorii cu o singură
excepţie fiind evrei, dar numărul lor a fost redus drastic în urma descoperirii
unor expresii paralele în alte papirusuri. „Până şi semitismele lui Marcu cu
greu pot fi considerate o greacă barbară deşi limba lui încărcată cu expresii
dialectale ne face să credem astfel, până când ajungem să citim papirusurile
care sunt scrise într-o limbă mai puţin cultivată.
Un exemplu este expresia blepein apo, care
se găseşte în Marcu 8:15. S-au găsit multe paralele noi la formele în greaca
NT, de ex. substantive care se sfârşesc în -mos, -ma, - sis, -ia;
adjective care au terminaţia -ios, noi adjective şi adverbe compuse, noi
cuvinte cu prefixul de interdicţie -a; cuvinte străine, termeni
specificifolositi de armata şi administraţia romană. Problemele de ortografie
au fost rezolvate, de ex. genema (Matei 15:37); şi de morfologie, de ex.
gegonan (Romani 16:7), elthato (Matei 10:13), athon (Marcu
3:8); şi de sintaxă, de ex. folosirea consecutivă a propoziţiilor subordonate
introduse cu hina (ca în Ioan 17:3), interschimbabilitatea dintre eis
şi en (ca în Ioan 1:18; Matei 18:19).
Vocabularul NT a fost ilustrat din abundenţă. În
locul numeroaselor voces biblicae ale teologilor de demult, s-a putut dovedi,
aşa cum au făcut Deissmann şi Bauer, că numai 1 la sută din vocabular,
aproximativ 50 de cuvinte, au fost de fapt proprii lui. Unele cuvinte ar putea
fi traduse mai bine, de ex. helikia (de ex. Luca 2:52 = „veac"), meris
(Faptele Apostolilor 16:12 = „district"), anastatoo (lit., „alungat
de la vatră şi de acasă", folosit metaforic în Faptele Apostolilor 17:6 şi
Galateni 5:12), hypostasis (Evrei 11:1 = „contract de proprietate",
VSR „garanţie"), parousia (passim- = „vizită a împăratului
sau a altor nobiliari), arrhabon (de ex. Efeseni 1:14 = „arvună",
VSR „garanţie"), leitourgia (2 Corinteni 9:12; cu privire la
servicii atât publice cât şi particulare). Obişnuiţii termeni adelphoi
şi presbiteroi au fost ilustraţi frecvent prin exemple din domeniul
comunităţilor sociale şi religioase, respectiv din rândul oficialităţilor
satelor şi ale templului.
Când a fost scris NT, se vorbea cu precădere o
greacă revizuită, o mişcare în esenţă artificială care a recunoscut ca normă
numai limba greacă vorbită în Atica sec. al 5-lea. Dar au existat scriitori
laici renumiţi cum au fost Plutarh, Strabo, Diodorus Siculus şi Epictet, care
au evitat aticismul. NT însuşi reprezintă o revoltă împotriva aticismului, prin
faptul că utilizează o limbă indigenă. „Limba koine nu este, să zicem
aşa, aur curat contaminat în mod accidental, ci mai degrabă ceva asemănător
unui aliaj nou şi util" (Moule). Septuaginta a constituit deja un
precedent în ce priveşte folosirea limbii greceşti populare, iar scriitorii,
care toţi ar fi putut scrie în aramaică, au scris în greacă de bună voie.
Desigur, standardul literar al lucrării lor diferă foarte mult. A doua epistolă
a lui Petru atinge un nivel literar foarte înalt, iar Luca şi autorul Epistolei
către evrei sunt de asemenea maeştri ai cuvintelor. Dar Luca şi Pavel, cu toate
că sunt capabili să vorbească şi să scrie în greaca clasică (cf. introducerilor
la Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor, şi Faptele Apostolilor 17:22
ş.urm.), nu au ezitat să folosească forme foarte colocviale. Apocalipsa însă
este un caz extrem, scrisă într-o greacă forţată şi uneori barbară, care
reflectă foarte clar influenţa termenilor şi a tiparelor de gândire semite.
Este totuşi adevărat că „greaca în care se exprimă autorul a semănat mai mult
cu greaca papirusurilor egiptene" (A. Robinson). (*LIMBA NOULUI
TESTAMENT.)
e. Ostraca
Am făcut deja observaţia că ostraca sau cioburile
au fost folosite în antichitate pe scară largă, fiind cel mai ieftin material de
scris. Aparenta lipsă de semnificaţie a acestora (cf. Isaia 45:9) le-a făcut să
fie neglijate şi considerate fără valoare pentru studiul limbii greceşti koine.
Aşa cum ne-am aştepta, printre multele exemplare găsite în Egipt, care aparţin
unei perioade de aproape 1000 de ani, marea majoritate sunt documente, sau
fragmente de documente, care aparţin claselor de mai jos. Câteva au conţinut
scurte texte literare, fără îndoială pentru a fi folosite în şcoli, şi avem
exemplare de ostraca ce conţin pasaje scurte din NT (versete din Marcu 9 şi
Luca 22), iar un exemplar din sec. al 6-lea conţine un imn închinat Mariei,
influenţat de textul din Luca 1. Dar cele mai multe exemplare cuprind scurte
scrisori, contracte, şi, mai presus de toate, chitanţe pentru plata taxelor.
Sunt folosite multe limbi, printre care greaca, latina, aramaica, copta şi
egipteana veche.
Ocazional, este clasificată câte o expresie a NT.
Mai multe exemplare de ostraca ne dau detalii cu privire la o chitanţă pe care
la dată apare „Sebaste", adică „Ziua împăratului", poate o expresie
paralelă cu „*Ziua Domnului" kyriake, o expresie folosită de
creştini. Titlul Kyrios, „Domn", apare pe ostraca, aluzia fiind
făcută la împăraţii Nero şi Vespasian (cf. Iuda 4). Chitanţe descoperite la
Teba, care datează din sec. Întâi, au adus lumină asupra felului în care era
folosit în NT cuvântul logeia (de ex. în 1 Corinteni 16:1-2 =
„strângerea de ajutoare") şi de asemenea asupra verbului apecho,
care înseamnă „a primi o plată" (cf. Matei 6:2 = „ei şi-au luat răsplata").
În exemplarele de ostraca, găsim că obişnuita frază eis to onoma („în
numele") era o formulă juridică întrebuinţată în mod regulat, şi se
referea la autoritatea cu care cineva făcea ceva. Aşadar, ostraca
suplimentează, la o scară relativ redusă, mărturiile papirusurilor cu privire
la limba şi expresiile din NT.
f. Papirusurile apocrifice şi cele necanonice
Aceste papirusuri merită să fie menţionate datorită
faptului că ne ajută să înţelegem forma şi conţinutul scrierilor NT. Cele mai
importante sunt Logia sau Spusele lui Isus. Primul dintre acestea
(găsit la Oxyrhynchus în 1896 şi 1897) este o foaie dintr-un codice care
datează din sec. al 3-lea, conţinând spuse dintre care unele ne sunt familiare,
iar altele de o natură mai misterioasă; cel de-al doilea, de pe la sfârşitul
sec. al 2-lea, are aceste spuse (proverbe) pe dosul unui sul care conţine
măsurători de pământ. Un al treilea papirus conţine fragmentele unei evanghelii
necanonice, iar un altul, tot din această categorie, a fost descoperit în 1934;
el conţine fragmentele a trei foi ale aceluiaşi codice, care datează aprox. din
anul 150 d.Cr. şi prezintă patru incidente din viaţa lui Cristos, similare
celor din evanghelii. Apoi, printre cele 13 papirusuri care s-au găsit lângă
Nag Hammadi în 1946, a fost şi Evanghelia lui Toma, o colecţie
importantă de cuvântări ale lui Isus, în care influenţa gnostică se suprapune
peste naraţiuni din evangheliile sinoptice, din Evanghelia după Ioan şi din
alte tradiţii; evident, aceasta este o versiune în limba coptă a lucrării din
care ne parvin fragmentele Oxyrhynchus Logia.
Unele lucrări apocrife au fost recuperate integral
sau parţial. Colecţia Chester Beatty include 14 foi din Cartea lui Enoh,
dintr-un codice din sec. al 4-lea, şi o parte dintr-o predică de Melito din
Sardes ce tratează subiectul patimilor lui Cristos. A fost găsită şi o foaie
dintr-un papirus de origine gnostică (din sec. al 3-lea), din Evanghelia
după Maria. La Akhmim au fost găsite fragmente din Evanghelia lui Petru
şi Apocalipsa lui Petru (probabil scrise în sec. al 2-lea). Prima
lucrare conţine tendinţe docetice, iar cea de-a doua este mult inferioară
Apocalipsei lui Ioan. Printre exemplarele colecţiei Amherst se află şi o
porţiune mare din Înălţarea lui Isaia, iar în Biblioteca de Stat din
Hamburg există 11 foi din Faptele lui Pavel, o „scriere idilică
religioasă" de la sfârşitul sec. al 2-lea. În final, papirusurile
Oxyrhynchus conţine o parte din textul grec al binecunoscutei lucrări Păstorul
de Hermas. Această lucrare a apărut mai târziu în întregime în Codex
Sinaiticus. (*CANONUL NOULUI TESTAMENT.)
BIBLIOGRAFIE (cărţile sunt enumerate în funcţie de
punctele de mai sus).
a. F.G. Kenyon, Our Bible and
the Ancient Manuscripts, 1958; E.G. Turner, Greek Papyri, 1968; C.H.
Roberts, „The Codex", Proceedings of the British Academy 40, 1954;
A. Deissmann, LAE, 1929 F.F. Bruce, The New Testament Documents: Are They
Reliable?, 1960.
b. K. Aland, Kurzgefasste Liste
der griechischen Handschriften des Neuen Testaments, 1963, şi ediţiile
următoare; idem, Repertorium der griechieschen christlichen Papyri, 1,
1976; J. van Haelst, Catalogue des Payrus Littéraries Juifs et Chrétiens,
1976.
c. F.G. Kenyon, The Text of the
Greek Bible, 1975; B. M. Metzger; The Text of the New Testament,
1968-idem, A Textual Commentary on the Greek New Testament, 1971.
d. A. Wikenhauser, New Testament
Introduction, 1972, Partea a 2-a; Blass-Debrunner-Funk, A Greek Grammar
of the New Testament, 1961; J.H. Moulton and G. Milligan, Vocabulary of
the Greek New Testament, 1930; C.F.D. Moule, An Idiom Book of New
Testament Greek, 1959.
e. Porţiuni din NT găsite pe o
ostraca sunt incluse în lista papirusurilor de la punctul b. de mai sus.
f. H J. Bell şi T.C. Skeat, Fragments
of an Unknown Gospel, 1935; B.P. Grenfell, A.S. Hunt et al., The
Oxyrhynchus Papyri I-XLV, 1898-1977; R. M. Grant şi D.N. Freedman, The
Secret Sayings of Jesus, 1960; R. Mcl. Wilson, Studies in the Gospel of
Thomas, 1960; J. Jeremias, The Unknown Sayings of Jesus, 1964.
B.F.H.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu