Sabat
SABAT. (În ebr. sabbat, termen
ce derivă din rădăcina sabat, „a înceta", „a sista", „a înceta
de a mai"). În Biblie este enunţat principiul ca o zi din şapte să fie
respectată ca fiind o zi sfântă pentru Dumnezeu. Potrivit motivului de a
respecta Sabatul pe care ni-l dă Cele zece porunci, înţelegem că Însuşi
Dumnezeu în actul creaţiei ne dă exemplul odihnei Sabatului. De aceea Sabatul
este un decret al creaţiei (Exod 20:8-11).
În relatarea actului creaţiei nu întâlnim cuvântul
„Sabat", dar găsim rădăcina din care derivă el (Geneza 2:2). Lucrarea creaţiei
a durat şase zile; în ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit (lit. „a sistat")
de munca Sa. De aceea apare distincţia între cele şase zile de muncă şi ziua de
odihnă. Acest lucru este adevărat chiar şi în cazul când cele 6 zile de lucru
au fost perioade mai mari de 24 de ore. Limbajul este antropomorfic, pentru că
Dumnezeu nu este un muncitor extenuat care are nevoie de odihnă. Cu toate
acestea, modelul este stabilit aici pentru ca omul să-l urmeze Exod 20:11
afirmă că Dumnezeu „S-a odihnit" (ebr. wayyanah) în ziua a şaptea
şi Exod 31:17 spune că El a încetat să mai lucreze şi „S-a înviorat" (wayyinnapas)
(în trad. Cornilescu: „S-a odihnit şi a răsuflat" n.tr.). Limbajul este
intenţionat tare ca omul să înveţe necesitatea de a respecta Sabatul ca o zi în
care Însuşi Dumnezeu S-a odihnit de munca Sa zilnică.
S-a susţinut, în contradicţie cu cele afirmate până
acum, că instituţia Sabatului a derivat din Babilon. Este adevărat că termenul
babilonian sabbatum este înrudit cu corespondentul său din limba ebraică,
dar intensitatea sensului acestor două cuvinte este destul de diferită. În
primul rând săptămâna babilonienilor era de 5 zile. Examinarea tăbliţelor de
lut cu contracte de lucru scoate în evidenţă că zilele desemnate ca sabbatum
nu erau zile de încetare a lucrului. Contracte găsite la Mari (Tel el-Hariri)
arată că lucrările au fost făcute pe parcursul a mai multor zile, fără nici o
întrerupere la fiecare a 7-a zi. Biblia atribuie clar originea Sabatului
exemplului divin.
Porunca a patra se referă la respectarea Sabatului.
În Geneza nu este menţionat Sabatul în afară de consemnarea actului creaţiei.
Există, totuşi, menţionate intervale de 7 zile (vezi Geneza 7:4,10; 8:10,12;
29:27 ş.urm.) Putem nota de asemenea că naraţiunea din Iov, în care se spune că
fiecare din cei şapte fii ai săi sărbătoreau fiecare în ziua sa, sărbători
urmate de rugăciunile şi jertfele pe care Iov la aducea pentru fiii săi (Iov
1:4-5). Acest lucru nu se petrecea o singură dată ci era practicat cu
regularitate. Faptul poate constitui o notificare a închinării în prima zi a
ciclului. Cel puţin principiul că o zi din 7 este pusă deoparte pentru Domnul
pare să fie recunoscut aici.
În Exod 16:21-30 se menţionează explicit conecţia
dintre Sabat şi dăruirea manei. Aici Sabatul este reprezentat ca un dar al lui
Dumnezeu (v. 29), pentru odihna şi beneficiul poporului (v. 30). Nu era necesar
să se lucreze în ziua Sabatului (de ex. adunatul manei), pentru că în ziua a
6-a se asigura o porţie dublă.
Sabatul a fost, de aceea, cunoscut de către Israel
şi porunca pentru a fi respectat era înţeleasă. În Decalog este clar că Sabatul
aparţine Domnului. Este de aceea în primul rând ziua Lui şi motivul fundamental
pentru respectarea lui este că această zi este a Lui. Este ziua pe care a
binecuvântat-o El şi a poruncit să fie respectată. Aceasta nu contrazice Cele
zece porunci date în Deuteronom 5:12 ş.urm. În acest pasaj din urmă poporul
primeşte porunca să ţină Sabatul după cum le-a poruncit Domnul (referirea este
la Exod 20:8-11) şi faptul că Sabatul este al Domnului este stipulat din nou
(v. 14). Se dă un motiv în plus, totuşi, pentru păzirea acestei porunci.
Motivul este adiţional; el nu este în contradicţie cu celelalte deja date.
Israelul primeşte porunca să ţină ziua Sabatului ca „robul şi roaba ta să se
odihnească împreună cu tine". Accentul de aici este unul umanitar; dar şi
aici accentul se pune asupra faptului că Sabatul a fost făcut pentru om. Israel
fusese rob în Egipt şi fusese eliberat; aşa că Israel trebuie să arate milă
faţă de cei ce se află în mijlocul său şi sunt sclavi.
Legislaţia Sabatului se găseşte în tot restul Pentateuhului. Este interesant de notat că există o referinţă la Sabat în fiecare din ultimele patru cărţi ale Pentateuhului. Geneza prezintă odihna divină; celelate cărţi subliniază legislaţia sabatică. Aceasta arată importanţa acestei instituţii. Se poate spune că legislaţia sabatică este integrală şi esenţială în legea de bază a VT şi a Pentateuhului (cf. Exod 31:13-16; 34:21; 35:2 ş.urm. Levitic 19:3,30; 23:3,38).
Semnificaţia legislaţiei sabatice se manifestă în
această conexiune în pedepsele severe impuse celui ce călca Sabatul. Cineva a
adunat lemne în ziua Sabatului. Pentru acest fapt a venit o descoperire
specială de la Dumnezeu care a decretat că el trebuie pedepsit cu moartea (cf.
J. Weingreen, From Bible to Mishna, 1976, p. 87 ş.urm.). Acest bărbat a
negat principiul de bază al Sabatului, şi anume, că Sabatul este al Domnului
şi, prin urmare, el trebuie să fie respectat întocmai cum a poruncit Domnul
(vezi Numeri 15:32-36).
Pe legislaţia Pentateuhului au zidit prorocii;
afirmaţiile lor au fost în concordanţă cu ceea ce s-a revelat prin Pentateuh.
„Sabatele" sunt adesea asociate cu „lunile noi" (2 Împăraţi 4:23;
Amos 8:5; Osea 2:11; Isaia 1:13, Ezechiel 46:3). Când proroci ca Osea (2:11) au
pronunţat judecata divină împotriva lunilor noi, a Sabatelor şi a altor
sărbători stabilite, ei nu au condamnat Sabatul în sine; ci folosirea incorectă
a Sabatului şi a altor instituţii mozaice.
Pe de altă parte, prorocii arătau binecuvântările
care vor urma în urma respectării corecte a Sabatului. Erau oameni care
pângăreau Sabatul făcând ce este rău în ziua aceasta (Isaia 56:2-4) şi era
necesar să se întoarcă de la aceste lucruri. Într-un pasaj clasic (Isaia 58:13)
Isaia expune binecuvântările care vor rezulta dintr-o respectare a acestei
zile. Ea nu este o zi în care omul poate să facă ceea ce-i place, ci mai
degrabă ceea ce este după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu şi nu omul este acela
care determină modul în care trebuie ţinut Sabatul. Recunoaşterea faptului că
ziua aceasta este o zi pusă deoparte pentru Dumnezeu va aduce bucuria adevărată
a intrării în posesia binecuvântărilor promise.
În timpul perioadei persane accentul cade din nou
pe respectarea zilei Sabatului. Interdicţia de dinaintea Exilului cu privire la
angajarea unor tranzacţii comerciale în timpul Sabatului (Amos 8:5) sau a
purtării de poveri în acea zi (Ieremia 17:21 ş.urm.) a fost întărită de Neemia
(Neemia 10:31; 13:15-22). Totuşi, în perioada dintre cele două Testamente, s-a
strecurat treptat o schimbare în respectarea şi înţelegerea scopului Sabatului.
În sinagogi a început să fie studiată Legea în timpul Sabatului. Treptat
tradiţia orală a început să capete o importanţă deosebită în rândul evreilor şi
a început să fie practicată respectarea Sabatului în cele mai mici amănunte.
Două tratate din Mishnah, Shabbath şi ’Erubin au fost dedicate
modului în care trebuie ţinut Sabatul în toate detaliile. Împotriva acestei
împovărări a poruncii lui Dumnezeu cu tradiţiile omeneşti a protestat Domnul
nostru Isus Cristos cu atâta vehemenţă. Remarcile Sale nu au fost direct
împotriva instituţiei Sabatului şi nici împotriva altor învăţături din VT. El
S-a opus fariseilor care au redus eficienţa Cuvântului lui Dumnezeu din pricina
tradiţiilor lor. Cristos S-a indentificat pe Sine ca fiind Domn al Sabatului
(Marcu 2:28). Vorbind astfel El nu a subapreciat importanţa şi semnificaţia
Sabatului şi, în nici un caz, nu a contravenit legislaţiei din VT. El a arătat
în mod simplu şi clar adevărata semnificaţie a Sabatului cu privire la om şi a
indicat dreptul Său de a vorbi, cu atât mai mult cu cât El a fost Domn al
Sabatului.
În calitate de Domn al Sabatului, Isus S-a dus la
sinagogă în ziua Sabatului, aşa cum era obiceiul (Luca 4:16). Respectarea
Sabatului era în acord cu prescripţiile VT în ceea ce priveşte această zi
sfântă pentru Domnul.
În neînţelegerile Sale cu fariseu (Matei 12:1-14;
Marcu 2:23-28; Luca 6:1-11) Domnul nostru le-a arătat evreilor totala
neînţelegere a poruncilor VT. Ei încercau să facă din respectarea Sabatului o
lege mai riguroasă decât o poruncise Dumnezeu. Nu era greşit să mănânci în ziua
Sabatului, chiar dacă hrana trebuia obţinută sfărâmând spicele de grâu în
palmă. Nu era rău să faci binele în ziua Sabatului. A vindeca era o faptă a
milei şi Domnul Sabatului a fost milostiv (cf. Ioan 5:1-18; Luca 13:10-17;
14:1-6).
În prima zi a săptărnânii Domnul a înviat din morţi
şi de aceea această zi a devenit de timpuriu şi din ce în ce mai mult ziua mai
presus de toate celelalte - „*ziua Domnului" (Apocalipsa 1:10) - în care
creştinii se adună pentru închinăciune (cf. Faptele Apostolilor 20:7; de
asemenea Didache 14.1; Justin, First Aîpology 67. 3).
BIBLIOGRAFIE
J. Orr, The Sabbath Scripturally and Practically
Considered, 1886; N. H. Snaith, The Jewish New Year Festival, 1947;
J. Murray, Principles of Conduct, 1957, p. 30-35; W. Rodorff, Sunday,
1968; F. N. Lee, The Convenantal Sabbath, 1972; R. T. Beckwith and W.
Stott, This is the Day, 1972; W. Stott, NIDNTT 3. p. 40S-415; A.
Lamaire, RB 80, 1973, p. 161-185; S. Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday; A
Historical Investigation of the Rise of Sunday Observance in Early Christianity,
1977.
E.J.Y
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu