sanctuar
SANCTUAR. Cuvintele ebr. miqdas, şi
corespondentul său qodes, definesc un loc special desemnat pentru
închinarea înaintea lui Dumnezeu sau a zeilor. În timp ce Biblia foloseşte
aceste cuvinte în exclusivitate cu privire la locurile unde oamenii se închinau
lui Iahve, un studiu al limbilor înrudite cum ar fi cea a canaaniţilor arată că
aceiaşi termeni au fost folosiţi de vechii locuitori ai Palestinei. Săpăturile
au scos în evidenţă o largă varietate de sanctuare care provin încă din
mileniul al 4-lea î.d.Cr. Cea mai completă panoplie a lor cunoscută până în
prezent a fost descoperită prin săpăturile de la Meghido. Există acum la
dispoziţie pentru studiu o largă varietate de figurine de cult şi de unelte.
Primul sanctuar al Israelului a fost un cort mobil
cunoscut sub numele de *tabernacol unde se păstra chivotul cu tablele legii
legământului (Exod 25:8 etc.). Descrierea detaliată a componentelor cortului ne
este dată în Exod 25-31 şi 36-40, şi ritualurile asociate cortului ne sunt
furnizate în Leviticul.
După stabilirea Israelului în ţară, David a
planificat, iar Solomon a dus la bun sfârşit lucrările de construcţie a unui
loc permanent de închinare (1 Cronici 22:19; 28:10 etc.).
Apostazia din timpul împăraţilor a adus practicile
cultelor păgâne care au pătruns în Templu. Ezechiel şi Ţefania au certat
poporul lui Dumnezeu pentru pângărirea sanctuarului Său (Ezechiel 5:11; 23:39;
28:18 etc. Ţefania 3:4).
Sanctuarele cele mai vechi ale lui Israel erau
aşezate în locurile unde Dumnezeu s-a arătat poporului Său sau „a făcut ca
numele Său să locuiască acolo". În final Ierusalimul a devenit centrul
oficial de închinăciune, (*Înălţime; *Templu.)
În NT „sanctuar" (gr. naos) este locul
sfânt, locuinţa lui Dumnezeu, fie în mod literal (de ex. Marcu 14:58; 15:38;
Ioan 2:19) ori figurativ (de ex. 1 Corinteni 3:16 ş.urm; 6:19) deosebindu-se
de„templu" (hieron), întreaga împrejmuire sfântă cu toate
edificiile ei (de ex. Marcu 11:11,15; Luca 2:27, 46; Ioan 2:14).
J.A.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu