Pedeapsa care rămâne
N-a strălucit pe cerul Legii
un mai înflăcărat bolid,
un mai strălucitor luceafăr
ca regele psalmist David.
În faţa dragostei supreme,
înaripat şi plin de jar,
deşi născut ca rob sub Lege,
David trăia ca fiu, în Har.
Căci David, în orice faptă,
în orice gând smerit, supus,
rodind profetice simboluri,
trăia prin Duhul Sfânt, Isus,
*
Dar într-o zi, din înălţime,
veni prin îngeri un decret.
Se-nfiorară mii de duhuri
privind spre regele profet.
Era către sfârşitul zilei.
Peste Iordan, la răsărit,
puternica cetate Raba
vuia de-un aspru zăngănit.
Se căţărau pe scări vitejii
în zvon de-aramă şi de-oţel.
Se înroşea zidirea ’naltă
de sângele lui Israel.
Zburau săgeţile în stoluri,
mai iuţi ca jocul de lăstun,
în luptă grea, oştirea sfântă
spăla ocara lui Hanun.
În vremea asta, pe Moria,
în paşnicul palat regal,
sub bolţi de cedru şi de piatră,
un freamăt imaterial,
un susur îngeresc de cântec,
plutea pe sufleteşti genuni.
Cânta David din harpa-i dulce
cu sufletul în rugăciuni.
„Te preamăresc", şoptea profetul,
„Te preamăresc, Părinte drept.
Spre Tine inima curată
şi gândurile mi le-ndrept,
Asupra celor răi să cadă
păcatul, ca o stâncă grea!
înalţă-mă după dreptate,
după neprihănirea mea..."
Dar mâna s-a oprit pe strune
încremenită de-un îngheţ.
O adiere necurmată
venea spre sufletul răzleţ.
O adiere ca de moarte
intra pe geamuri în palat;
ceva nemaitrăit vreodată,
ceva molatic şi ciudat.
Se ridică David cu spaimă,
înfiorat, cu ochii treji,
văzu încrucişări de suliţi
şi sânge... sânge de viteji.
Şi pentru prima oară-n viaţă
simţi războinicul monarc
că parcă-l doare mâna dreaptă
şi umărul lipsit de arc;
că parcă-l mustră tihna blândă
şi fumu-albastru din căţui
şi ultimul suspin de strune
ce mai vibra în harpa lui.
Şi-atunci David, ca dus de vânturi,
urcă pe scări către-un liman.
Şi-acolo sus, de pe terasă,
privi în zare spre Iordan...
Era în clipa asfinţirii.
Sufla un şuer monoton.
Penumbrele cetăţii sfinte
se prelungeau peste Chedron.
David îşi coborî privirea.
Şi iată, că-ntr-un vas afund,
văzu sub ziduri o femeie
scăldându-se în râul scund.
Părea un înger singuratic,
un crin cu sclipet de polen,
David o urmărea pe gânduri
ca pe-o lumină din Eden.
Deodată, săgetând văzduhul,
veni pe vânt un călător,
un Goliat ce nu-l poţi frânge,
un nevăzut cotropitor.
Şi-n pieptu-i de profet, în pieptul
ce-i totuşi chivot de pământ,
porni în clocot vijelia
ce surpă templul cel mai sfânt.
Uitând de Dumnezeu, de Lege,
de vremea aspră de război,
de harul ce i se dăduse
de-a fi fruntaş peste eroi,
David dădu porunci grăbite
— furtuna nu-i dădea răgaz —.
Şi-a fost adusă sus Bat-Şeba,
soţie de oştean viteaz.
David, biruitor cu-o piatră,
fără săgeată, fără scut,
era înfrânt acum în luptă
de Goliatul nevăzut.
Apoi un duh chemă pe altul
să umple proaspătul sălaş.
Şi patima chemă minciuna;
minciuna, gândul Ucigaş.
Un ordin scurt într-o scrisoare.
Şi-n locul cel mai greu trimis,
oşteanul soţ căzu în luptă
de-oţelul lui Hanun ucis.
*
În zori de zi, pe scări de piatră,
străjeri la rege au pătruns.
„Natan profetul vrea să intre."
„Chemaţi-l..." regele-a răspuns.
Şi iată-l trist, cu faţa suptă,
profetul se arată-n prag.
Şi lacrimi i se scurg pe barbă,
pe mâna pală, pe toiag.
„Ce s-a-ntâmplat?" David întreabă.
Iar Natan spune-ncet plângând:
„Erau doi oameni în cetate;
un om bogat şi-un om de rând.
Omul bogat avea oi multe.
Săracul nu avea nimic.
Creştea o mieluşea în braţe,
sub viţa lui şi sub finic.
Sorbeau alături dintr-o cană
un strop de lapte, ca doi fraţi.
Frângeau acelaş colţ de pâine
şi adormeau îmbrăţişaţi.
Dar într-o seară, fără veste,
veni la omul cel bogat
un oaspete. Şi bogătaşul,
din tot ce-avea, nu s-a-ndurat
să ia pentru ospăţ vreo oaie
sau vreo juncană, după plac;
ci a trimis pe robi să smulgă
oiţa omului sărac!"
„Viu este Domnul!" cu mânie,
David, cutremurat, a zis.
„Cel ce-a făcut această faptă
să fie astăzi chiar ucis!
Şi patru miei să ia săracul
de la vecinul său nedrept!
Căci cel bogat n-a avut milă,
n-a avut inimă în piept!"
Iar Natan a privit spre rege
cu ochi aprinşi, cu chip de leu.
„Tu, rege, tu eşti omu-acesta!
Aşa vorbeşte Dumnezeu:
Te-am ridicat să porţi coroană.
Şi-am vrut puterea ta s-o cresc.
Am pus la sânul tău neveste
de neam bogat, de neam regesc.
Iar de-ai fi vrut mai multă slavă,
Eu n-aş fi fost zgârcit stăpân.
De ce-ai dispreţuit Cuvântul
şi te-ai purtat ca un păgân?
Cum ai putut răpi femeia
cu suflet nepătat şi bun,
ca să-i ucizi apoi bărbatul
pe-ascuns, prin braţul lui Hanun.
De-acum în veci de veci oţelul
va fi mereu în casa ta.
Va fi mereu în tine-o rană
Ce nimeni n-o va-ndepărta.
Nevestele ţi le voi smulge
în ziua ce te va-ngrozi
şi altul le va ţine-n braţe,
dar nu pe-ascuns, ci-n plină zi."
David a ascultat osânda
ţinând la gură pumnul strâns.
Apoi, lăsându-şi faţa-n palme,
S-a-ntors şi-a hohotit de plâns.
„Vai, am păcătuit! O, Doamne,
Te-am întristat ca un nebun!"
Şi Natan a venit spre rege:
„Din partea lui Iahve îţi spun.
Eternul nostru Domn te iartă.
Nu vei muri! Te iartă. Dar...
ca plată a nestăpânirii,
a gândului pătat, murdar,
ca preţ al faptei sângeroase
ce-a dat batjocurii avânt,
copilul... din nelegiuire...
va merge grabnic spre mormânt..."
Rămas în marea sală singur,
David s-a prăbuşit şoptind:
„Ai milă, Doamne sfânt, ai milă...
Fiori de groază mă cuprind.
Nu pentru viaţa mea curată,
ci numai pentru harul Tău,
stropeşte-mi sufletul cu isop
şi spală-mă de tot ce-i rău.
Dac-ai fi vrut ca plată jertfe,
eu tot ce am Ţi-aş fi adus.
Primeşte pe altar, Stăpâne,
o inimă şi-un duh răpus."
*
Aşa s-a săvârşit păcatul
şi-osânda marelui erou.
David a căpătat iertare.
Şi-a fost apoi iubit din nou.
Dar dacă din osânda-ntreagă
pedeapsa morţii s-a retras,
spre îndreptare şi exemplu,
David purtă tot ce-a rămas.
Nu una singură, ci zece
i s-au luat dintre femei.
Şi, după propria sentinţă,
a dat ca plată patru miei:
pe fiul gingaş al Bat-Şebei,
pe Amnon, prinţ moştenitor,
pe Absalom şi pe Adonia,
ca patru aştri stinşi de-un nor.
Iar rana cea rămasă veşnic
pe trupul lui David răpus,
sunt cicatricele rămase
pe fiul său etern, Isus...
*
Cât despre noi, fraţi de credinţă,
noi toţi am fost deplin iertaţi.
Dar o pedeapsă tot rămâne:
MURIM... dar nu neantizaţi,
căci nu murim pe totdeauna
şi nu ne ducem în Infern.
Ci, noi, în clipa cea supremă,
noi vom primi un trup etern!
Poezie de Costache Ioanid din volumul TAINE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu