Alfa
Când Adam,
în clipa cea deplină,
ochii de ţărână şi-a deschis,
a văzut
un Om...
într-o grădină...
L-a văzut pe Alfa în lumină,
pe Isus
în scânteieri de vis.
Şi era grădina ca o carte...
Pomul cel de viaţă...
pomul cel de moarte...
Trandafiri de sânge...
crini de rugăciuni.
Iar când umbre-albastre se lăsară
peste taina ultimului ram,
înălţându-se în liniştea de seară,
Prinţul Sfânt se despărţi de-Adam
Dar...
urcând în zarea albăstruie,
Alfa,
chipul dragostei dintâi,
aştepta ca primul om să-i spuie
un cuvânt...
doar un cuvânt...
Rămâi
*
Au trecut pe urmă ani de-nfrângeri.
Şi-ntr-o zi, la Mamre, sub stejari rotaţi,
Avraam văzu pe Alfa între îngeri.
"Domnul meu, e greu prin soare să străbaţi.
Tălpile în pietre ai să Ţi le sângeri."
Şi
uitând Avraam povara bătrâneţii,
a pornit cu robii şi-a ales un june.
Iar când isprăviră de prânzit drumeţii,
spre bătrân se-ntoarse Prinţul Vieţii:
Sara, pân-la anul, va avea un prunc!"
Şi Isus dădu să plece spre Sodoma,
murmurând: "Voi arde tot ce-i putred, tot!"
Vântul prin fâneţe răscolea aroma...
Iar Avraam, bătrânul, se gândea la Lot...
— Doamne, nici o faptă ochiul Tău n-o pierde
Sângele din uliţi trebuie să-l răzbuni.
Dar să arzi şi vreascul şi copacul verde?...
Poate sunt acolo zece oameni buni...
— Iată, fu răspunsul, îngerii vor trece.
De vor fi buni zece, Eu mă voi abate,
Voi cruţa cetatea pentru-aceştia zece!
Şi-a simţit Avraam în piept o plinătate,
a simţit c-avea un frate Dumnezeu.
Dar Isus, mergând către cetate,
paşii-ncetinindu-Şi...
aştepta mereu...
O, ce mult dorea El, nu lumeşti bucate,
nu slujiri, nici fumul unei dulci tămâi.
Ci El, Prinţul Slavei, "Dumnezeu şi frate",
pentru-atâtea daruri binecuvântate,
aştepta o şoaptă,
un cuvânt...
Rămâi...
Prin Iaboc trecuse Lea şi Raheia.
Iacov, copleşit de frica lui Edom,
se ruga în taină. Şi în ceasu-acela,
i-apăru sub ramuri de lămâi... un Om...
I-apăru un înger cu cereşti veşminte.
Şi-L cuprinse Iacov ca pe-un vis din Rai.
"Nu Te las, Stăpâne, până când nu-mi dai
binecuvântarea Cerurilor sfinte!"
Stelele pe boltă lunecau în vale,
urmărind pe Alfa în strâmtoare prins...
Iar când astrul zilei sângera-n zăbale,
Prinţul cel de Taină se lăsă învins,
aşezând pe Iacov mâini sacerdotale...
Şi-a plecat Isus încet, cum apăruse,
aşteptând ca Iacov, de sub albi lămâi,
după ce primise darul care-l vruse,
să-L oprească şi pe Cel ce i-L dăduse,
cu un semn, cu-o şoaptă, c-un cuvânt...
Rămâi...
Şi trecură iarăşi anii peste lume
pân-să crească holda şi să dea în pârg.
Iar cândva
trei oameni se urcau cu sârg
însoţind pe Alfa undeva, pe-o culme.
Şi deodată... Doamne, peste muchii crunte,
nouri de lumină au venit de sus,
ca un miez de soare pe smerita frunte,
pe veşmântul alb al blândului Isus.
Se părea că Raiul iarăşi se aşterne,
cu oştiri de îngeri... într-un sfânt colind.
Moise şi Ilie, lângă El venind,
ascultau cuvântul dragostei eterne.
Şi-atunci Simon Petru, om de căpătâi,
s-a-nălţat deodată în sclipirea dalbă
şi-a rostit cuvântul...
(El l-a spus întâi!...)
"O, Rămâi, Ieşua, bine-i să rămâi!...
Şi-am să fac aicea trei colibi degrabă!"
Spre Emaus, iată, trei bărbaţi mergeau,
cu suspine-amare, cu vorbiri ciudate.
"Ce-s aceste vorbe între voi schimbate?"
i-a-ntrebat. Dar cine-i, vai!, ei nu ştiau!
"Tu eşti singur oare în Ierusalim
ce nu ştii necazul zilelor acestea?"
Şi mergând alături, Îi dădură vestea
despre-acel Isus, Melek ha Iehudim.
"Noi trăgeam nădejde, domnule, că El,
prooroc înalt în fapte şi cuvinte,
va aduce iarăşi slava-n Israel."
Şi-a-nceput străinul: "Oameni grei la minte,
inimi de zăbavă, neam întârziat,
fără Jertfa scrisă-n sulurile sfinte,
v-ar fi dat Salvare Unsul aşteptat?
N-aţi citit Geneza? Pe Moria, oare,
n-a venit să moară un berbec ascuns?
În Exod, ce-nseamnă Mielul cel străpuns
şi-n Levitic Jertfa înlocuitoare?
Ce-i în cartea Numeri stânca cea lovită?
Şi acel prooroc din Deuteronom?
Nu plângea în David Dumnezeul-Om
şi-n Isaia oaia mută şi smerită?
Dar voi toţi aceia ce i-aţi fost cununa
n-aţi simţit puterea din Cuvântul viu,
când Rabinul vostru biruia furtuna?
când ieşea în giulgiu Lazăr din sicriu?
Voi toţi, ucenicii Omului durerii,
voi ce L-aţi lăsat să fie prins şi dus,
voi care-aţi privit mărirea lui Isus,
cum de vă-ndoiţi de gloria-nvierii?"
Ascultau cei doi mustrarea cea tăioasă
ce turna un foc în inima lor rece.
Dar trecuse vremea, vai!, erau acasă
şi „străinul” parcă se grăbea să plece.
Şi atunci din nou dorita primăvară
şi-a rostit cuvântul dragostei dintâi.
"O, rămâi cu noi căci vremea e spre seară.
Ziua e trecută. Vin’ la noi...
Rămâi!"...
A trecut apoi peste Chedron o ceată.
Unsprezece Iacovi se luptau acum!
Cum să-ntorci privirea şi să pleci la drum?
Cum să laşi atâta dragoste curată?
Pentru cea din urmă binecuvântare,
mâinile străpunse Alfa şi le-a-ntins
Şi deodată... uite... parcă S-a desprins...
Da. Se-nalţă. Urcă, dar plângând... în zare.
Căci privind de sus pe cei legaţi de Sine
cu eternul semn din mâini şi din călcâi,
El citea-n toţi ochii aceleaşi dulci suspine:
"O, rămâi, Rabuni, Ieşua...
Rămâi!...
Răsunaţi în nouri, trâmbiţe de-aramă!
Vino, Mire tainic, din cereşti poteci!
Şapte continente zi de zi Te cheamă!
Vino, Prinţ al Slavei,
Dragoste de veci!
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu