Ce mângâiere...
Ce mângâiere şi ce onoare,
ce mângâiere, ce har nespus,
să fii în ţara nemuritoare,
să vezi cărarea cu crini în floare
pe unde-odată trecea Isus...
Ce duioşie, ce dulce slavă,
ce fremătare, ce clipe de har,
să ştii că-n orice firuţ de iarbă
e poate taina cea mai grozavă,
e-un strop de sânge de pe Calvar...
Ce măreţie, ce plinătate,
din răsărit până-n zări de apus!
Ce stâlpi de slavă, ce culmi ciudate,
ce scări de templu şi de cetate
pe unde-odată plângea Isus...
Ce fericire s-asculţi balada,
cântecul mărilor în asfinţit,
când spune iarăşi Tiberiada
cum valuri grele, cerându-şi prada,
la glasul tainic au amuţit.
Ce-nfiorare să urci pe scară,
în priveghere alături de fraţi,
s-asculţi halel-ul din sfânta seară,
când noaptea blândă ne spune iară:
"Acesta-i trupul... luaţi mâncaţi"...
Ce val de haruri, ca valul mării,
plin de Duh sfânt să priveşti Golgota,
s-asculţi cum urcă din nou călăii,
să simţi în suflet suspinul zării
şi-un scrâşnet aspru de cruce grea...
Ce-nviorare, ce dragi icoane,
ce bucurie în Emanuel,
să vezi popoare-n lungi coloane
cum vin pe aripi de peste oceane
să vadă slava lui Israel!
O, cum va plânge strângându-şi rodul
casa lui David curând cu-ai săi.
Va plânge Natan, chemând norodul,
va plânge Levi, purtând efodul,
şi plin de lacrimi va sta Şimei...
Ce râu de slavă, ce revărsare,
cum Zaharia prin Duhul ne-a spus,
când peste culmea de la-nălţare,
cu mii de îngeri şi sfinţi din zare,
se va întoarce aici Isus!
Ce fericire când vestitorii
vor coborî peste Ierusalim.
Când de pe norul de har şi glorii
măreţ striga-vor nemuritorii:
Ieşua Malek ha Iehudim!
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu