Douăzeci de ani
Cuvânt de dragoste şi de aducere aminte, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la zidirea locaşului Bisericii creştine evanghelice din str. Badea Cârţan.
Se-mpliniră douăzeci de ani!
Numai bătrânii îşi aduc aminte...
Ce-a fost în locu-acesta înainte?
O mână de discipoli luterani.
Un snop de fraţi. Un neştiut popor
ce se-aduna într-o capelă mică.
Dar râvna lor,
torent ce stânci despică,
era mai mare decât templul lor!...
Şi-atunci acest mănunchi creştin maghiar
şi-a adunat puterile robace
să-nalţe-un templu vrednic pentru Har.
Şi-astfel bănuţii văduvei sărace
s-au strâns lângă-ai Mariei din Magdal -
şi lucrul începu, monumental,
iar zidurile au crescut în pace.
Cândva al doilea templu din Sion
se înălţa la fel sub mâini tenace.
Numai că cei întorşi din Babilon
nu mai zideau slăvită casă sfântă
aşa cum o-nălţase Solomon.
Pe când aici, peste capela strâmtă,
fraţii maghiari, simţind la unison,
luptau să crească bolţi de panteon,
o fortăreaţă pururi neînfrântă!
Ce bucurii au fost! Ce imnuri sfinte!
Când templul nou şi-nalt a înghiţit
bisericuţa cea de mai-nainte!
Bătrânii doar îşi mai aduc aminte...
Iar azi avem o zi de sărbătoare,
azi cititorii cu părul de nămet
dau mărturie pentru tineret,
pentru pionii vremii viitoare!
Să ştie toţi că templu-acesta mare,
pornit cu bani puţini, dar zel bogat,
prin Harul ce l-a binecuvântat,
s-a-ntins măreţ ca un stejar în soare,
sub care după-al cerurilor rost
găsiră fraţi români un adăpost,
un loc înalt de sfântă adunare.
Şi iată că noi, tineri şi bătrâni,
strânşi la un loc prin voia cea de sus,
ne înfrăţim sub crucea lui Isus.
Acum din apa-aceleiaşi fântâni
sorbim şi fraţi maghiari şi fraţi români.
Isus, venind să biruie furtuna,
venind să-şi strângă turma Lui de oi,
nu ne-a unit pentru un an sau doi,
ci ne-a-nfrăţit în El pe totdeauna.
Nu mai suntem străini lângă străini,
nu mai suntem opriţi de bariere.
Ci suntem fraţi pe veci, da, fraţi creştini!
Fiind pe-aceeaşi Cale peregrini,
spre-acelaşi plai, spre-aceeaşi mângâiere,
spre-acelaşi Pom al Vieţii ce nu piere,
spre-acelaşi Domn, spre-aceeaşi bucurie!
Noi suntem fraţi, da, fraţi pe veşnicie!
Căci sus în Cer, sub veşnicul altar,
nu este-un Rai român şi-un Rai maghiar,
nu este-un Rai de fiecare neam!
Acolo sus în gloriosul Rai,
e-un singur dor, e-un singur vis, un singur grai,
un singur sfânt mângâietor balsam.
Aici suntem popor lângă popor,
dar sus vom fi o turmă şi-un Păstor!
Şi totuşi noi, aceşti români chemaţi
de adevărul Evangheliei sfinte
ne vom aduce-acolo sus aminte
c-am fost cândva primiţi de fraţi, ca fraţi.
Iar voi creştini maghiari, acolo sus,
veţi fi voioşi în slăvile măreţe
că aţi primit nu nişte oi răzleţe,
ci, după cum cuvântul Lui ne-a spus,
voi l-aţi adăpostit chiar pe Isus!
*
O, Tată sfânt, o, Pronie divină,
prin servii Tăi ne-ai spus dumnezeieşte
că cine-n lumea asta nu iubeşte
pe fraţii săi cu-o dragoste deplină,
acela nu trăieşte în lumină.
De-aceea Te rugăm cu dor, Părinte,
noi, fiii Tăi, poporul Tău creştin,
mireasa cea în strai curat de in,
să fim, de dragul Tău, de azi-nainte,
uniţi ca fraţi, c-un duh tot mai fierbinte,
îmbrăţişaţi tot mai cu drag! Amin.
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu