Ce noapte grea!
Ce noapte grea,
ce noapte grea...
O zare de lumină nu era.
Maria suspina privind în zări,
sub cerul greu.
Şi tremura la pieptul ei
copilul Dumnezeu...
Ce noapte grea,
ce noapte grea...
în Betleem un ţipăt izbucnea.
Din gene lacrimi grele picurau
ca flori de-april.
Şi licărea pe orice prag
un sânge de copil.
Ce noapte grea,
ce noapte grea...
Un tropot lung din vale se-nălţa
Urcau pe Ghetsimani oţele reci
mereu mai sus.
Şi iată Iuda s-a oprit
la pieptul lui Isus.
Ce noapte grea,
ce noapte grea...
Un negru văl în miez de zi cădea.
C-un dor neînţeles, murea Isus
nevinovat.
Şi, peste nori, un cer întreg
plângea înfiorat.
Ce noapte grea,
ce noapte grea...
O rază de lumină nu era.
Maria suspina, privind în zări,
cu glasul frânt.
Şi-o piatră rece a căzut
pe cel mai trist mormânt.
O noapte grea,
o noapte grea...
apasă uneori şi-n viaţa ta.
O noapte de fiori,
sub nori de plumb,
sub reci poveri.
Şi parcă nu mai poate fi
o rază nicăieri...
Dar într-o zi,
dar într-o zi,
lumina cea de sus va răsări.
Un tunet va chema
pe cel umil,
pe cel răpus.
Şi-n faţa noastră, printre nori,
va străluci Isus!
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu