Epitalam
În parcul vechi, sub tei bătrâni
ce pun oraşului surdină,
trecând odată, am zărit,
(pe-o bancă, în lumini de mit)
un Cătălin şi-o Cătălină...
El, paj frumos, cu ochi de foc,
ea, o domniţă dintre stele...
Erau atât de fericiţi...
(doi visători îndrăgostiţi)
în parcul vechi, sub ramuri grele.
Iar sus, rotindu-se uşor
deasupra arcelor cu viţă,
zburau uniţi în felul lor
un porumbel şi-o porumbiţă...
Priveam spre tinerii din parc.
Şi el, cu ochii către spaţii,
rosti atunci un jurământ -
că teii-au tresărit în vânt
ca de-un fior din constelaţii...
A doua zi, în parcul vechi,
sub ramuri ce filtrau lumina,
i-am revăzut pe-ndrăgostiţi,
pe cei doi tineri fericiţi,
pe Cătălin şi Cătălina.
El, chip de zeu olimpian,
cioplit în marmoră cu dalta.
Ea, o domniţă din rădvan,
cu sclipet alb de porţelan.
Dar, vai... domniţa... era alta...
Iar sus, într-un imens inel,
deasupra arcelor cu viţă,
trecea acelaşi porumbel,
zburând cu-aceeaşi porumbiţă...
Auzi tu, oare, om semeţ,
un glas ce strigă dintre stele?...
"O, rege al zidirii Mele,
nu eşti tu oare mai de preţ
ca zeci de mii de păsărele?...
Dar nu te uiţi în jurul tău?
Nu te sfieşti, nu te-nspăimântă
că sunt mai buni doi porumbei,
fiinţe care nu cuvântă?
Nu te-nfiori că eşti mai rău,
mai schimbător decât un flutur?
Cum să-ţi vorbesc? Cum să te cert?
Şi cum de umeri să te scutur?
Nu te roşeşti să treci râzând,
schimbându-ţi zi de zi perechea?
Nu ştii că ţin asupra ta
mereu şi ochiul şi urechea?
Nu te sfieşti de crinii albi,
de florile din parc? de dalii?
de macii puri, înfioraţi,
din care zorii fac vitralii?
Nu vezi tu nufărul pe lac,
alb ca o stea în fapt de seară,
cum se păstrează de curat
pe apa verde şi murdară?
Citeşte-n Cartea Mea-n genunchi,
citeşte-n murmure de liră!
Adam şi Eva cum trăiră?
Ei Paradisul l-au pierdut
şi totuşi nu se despărţiră.
Şi n-au trăit apoi ca soţi
o zi, un an sau un deceniu.
Ci prima dragoste a fost
o căsnicie de-un mileniu!
N-ai auzit că lui Avraam
i-am dat cu bucurie ţara,
căci el iubi pân-la mormânt
cu-aceeaşi dragoste pe Sara.
Rebeca pentru Isaac
n-a fost iubirea lui întreagă?
Iar pentru Israel Rahela
n-a fost ea singura cea dragă?
Şi-apoi oricât s-a năpustit
cel rău să spulbere-armonia,
o, ce iubire a unit
pe blândul Iosif cu Maria!
Erau flori multe-n Nazaret
ce se-nălţau ca să-i privească.
Dar ele n-au văzut alt soţ
şi nici soţie mai cerească.
Căci el era din cei puţini
cărora îngeri li se-arată.
Iar ea aleasă-ntre femei,
de-a pururi binecuvântată."
Astfel de trainice iubiri
zidiră temple-n tot pământul.
Tu om semeţ, tu ce zideşti
călcându-ţi zilnic jurământul?
Iar voi, mireasă, mire scump,
voi care-n Duh purtaţi cununa
căsătoriei în Cristos,
voi astăzi vă uniţi duios,
vă întregiţi pe totdeauna.
Căci sus, în Cer, în Paradis,
Isus, luând în mână pana,
în Cartea Veşnică a scris,
(către sfârşit): Mihai şi Ana.
Deci, vrem ca cei ce ştiu să vadă
privind la voi, la traiul dus,
să poată fără teamă spune:
"Da, căsnicia e-o minune,
e un simbol venit de sus
al dragostei ce nu apune
dintre Eclezia şi Isus."
Şi încheind, v-aduc aminte!
cuvântul sfânt şi încercat;
"Tu mire, să-ţi iubeşti soţia!
Iar tu, respectă-l pe bărbat."
De veţi greşi, primiţi dojana,
şi fiţi un psalm, un colţ de Rai!
Fii binecuvântată, ANA!
Fii binecuvântat, MIHAI!
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu