Fiii lui Dumnezeu
Fiii lui Dumnezeu, privind în lume, au văzut
că fiicele de oameni sunt frumoase.
(Sau cel puţin aşa li s-au părut...)
Şi pe acelea care le-au plăcut, le-au luat
ca să le-aducă-n viaţa lor altă nuanţă.
(Sau cel puţin aşa aveau speranţă)
De duh, ori de credinţă n-au mai întrebat.
Dar Dumnezeu... văzând aceste năzuinţi ciudate,
ştiind că omul, lipsit de Duhul de la început,
nu mai era nimica decât lut...
O, Dumnezeu... în neapropiatul Paradis,
s-a întristat adânc în Duhul Său şi-a zis:
"Copiii Mei... popor cu sufletul ucis,
cu inima doar spre pământ atrasă,
vai, omul nu mai e acum
decât o carne rea şi păcătoasă!"
Aşa vorbi de la amvon păstorul,
rostind îndemnuri dup-acest cuvânt.
Iar tinerii au ascultat cu crezământ.
Apoi porniră toţi pe străzi, spre case.
Şi parcă mai veneau frânturi pe vânt...
"... Omul era acum doar lut...
şi fiicele de oameni li s-au părut frumoase..."
Şi-acum... îngenuncheat în taină, lângă pat,
un tânăr credincios, privind spre cerul marmoreu,
îndreaptă gândul său curat, evlavios, spre Dumnezeu..
"Părinte Sfânt, sunt un copil al Tău,
copil salvat din gheara celui rău.
Vreau să fii totdeauna pentru mine
iubirea care-i mai presus de orice gând, de orice bine.
Să nu ador pe nimenea decât pe Tine!
De-aceea, Tată Sfânt,
nu voi alege pentru o viaţă întreagă decât o inimă,
care-n acelaşi duh se roagă, o inimă cu care
să mă pot bucura de Tine, de iubirea Ta, de orice taină
pe care Duhul Tău cel veşnic mi-o desleagă.
Alege-mi Tu mireasa mea
şi ea-mi va fi în veci soţie dragă!"
A doua zi porni spre seară tânărul la drum,
cântând un psalm cu inimă voioasă.
Ah, viaţa în credinţă e frumoasă!
Pe străzi pulsa tumultul de oraş.
Maşini, tramvaie, pietoni... câte-un copil,
câte-un unchiaş... şi foşnet... foşnet de mătase...
Prin pieptul tânăr un cuvânt a străbătut:
"Fiii lui Dumnezeu, privind în lume, au văzut..."
Şi pe-o alee, brusc a apărut
ca din pământ, o fată zâmbitoare...
— O, ce-ntâmplare! Tocmai la tine mă gândeam!
Te-am mai văzut odată de la geam.
Mergeai desigur la plimbare...
Erai cu-o fată mândră ca-n poveşti.
— Se poate.
— Bine, dar nu-ţi mai aminteşti, că într-o zi...
(sau poate tot din întâmplare)
mi-ai spus că mă iubeşti?...
— Sunt ani de-atunci...
Eram copii şi vârsta-şi trâmbiţa asaltul.
Dar toate trec, toate-au trecut - şi eu sunt altul.
— Da. Simt că s-a schimbat ceva.
— Sunt un alt om, sunt credincios -
şi văd acum pe faţă tot ce vedeam pe dos.
— Şi... credincioşii nu se-nsoară?...
— Ba da. Dar nu cu prima floare dintr-o primăvară,
ci bine e numai atunci când se unesc
doar cei ce din acelaşi sfânt coboară, cu acelaşi crez,
mergând către aceeaşi ţară.
— Dar şi eu port în mine o credinţă.
Doar că n-am Biblie şi nu am cunoştinţă...
— Cum?... Crezi în Dumnezeu?... Crezi în Isus?...
— Bine-nţeles.
Şi multe, multe-apoi şi-au spus...
Acum se cerne noaptea. Stelele răsar.
Şi tânărul, în cămăruţa lui, se roagă iar.
— Părinte Sfânt, sunt un copil al Tău.
Sunt turburat şi mă frământ
să ştiu ce-i bine şi ce-i rău.
O, Tată Sfânt... Am întâlnit o veche cunoştinţă...
şi-am stat de vorbă într-un parc... despre credinţă
Şi ea... mi-a spus că vrea să creadă...
însă credinţa e-un mister pecetluit sub stâncă
şi ea nu ştie... nu Te cunoaşte încă.
Dă-mi Tu călăuzirea Ta-nţeleaptă!
Şi un cuvânt s-a auzit în Duh,
Cuvântul spus cândva lui Saul,
prin Samuel: "Aşteaptă!"
Trecură zile şi trecură nopţi.
Şi fiecare cu-alte îndemnuri, cu alt sfat.
Şi Saul, vai... Saul n-a mai aşteptat...
Şi într-o zi, cu alte flori de lămâiţă,
cu văl aerian, ca de ninsoare,
un voievod şi o domniţă,
în zvon de cântec dulce înălţat,
intrau să ceară Celui Veşnic adorat
dumnezeiască binecuvântare
ce poate să aducă biruinţă.
Dar... el crezând şi ea mimând credinţa.
Şi începu apoi a se-auzi
povestea vieţii lor de zi cu zi.
— Azi e duminică, iubita mea!...
— Daaa! E duminică, e zi de sărbătoare.
Să mergem împreună, dragul meu,
s-aducem mulţumiri lui Dumnezeu.
Aşa a fost la-ntâia adunare.
La cea de a doua... mai puţin... cumva.
— Azi e duminică, iubita mea...
Duminică. E zi de sărbătoare...
— Şi?... Vrei să mergem iar la adunare?
Abia am fost. Ce? Alte treburi nu-s?
Dar... în sfârşit... cu chiu, cu vai, s-a dus.
Apoi duminicile au venit cu jar.
— Azi, e duminică... iubita mea...
— Cum, iar?
Nu vezi ce vreme? Nu mă scol din pat.
Du-te tu singur, dacă vrei neapărat!
— Dar azi nu mergi, iubita mea?
E cer albastru... Nu e pic de nor...
— Ce? Iar vrei să mă duci? Iar îmi dai zor?
Mă indispui. Pricepi? Mă torturezi.
— Dar tu spuneai că vrei să afli şi să crezi.
— Da, vreau să cred, dar tu întreci măsura.
Tu vrei doar adunarea şi Scriptura!
— Cum, draga mea, dar viaţa de creştin
e tot ce-i mai frumos şi mai deplin. Nu înţelegi?
Stăpânul lumii ne iubeşte!
Cristos ne-a îndrăgit dumnezeieşte.
Noi suntem fraţii Lui pe veşnicie!
în cine altul e atâta bucurie?
— Ascultă. Am decis! Nimic în plus.
Alege. Ori cu mine - ori cu Isus!
Vai ce calvar! Ce zile au urmat! Ce chin!
Ce sfâşiere pentr-un suflet de creştin!
Şi într-un ceas târziu... întors pe neaşteptate...
dezamăgiri şi-un foc de nedescris!
Şi dintr-odată, sărmanul tânăr... s-a trezit... din vis.
Fusese totul un coşmar,
sau poate-o lecţie din Paradis.
Iar tânărul, nespus de fericit,
a-ngenuncheat în taină iar şi-a zis:
— Părinte sfânt, sunt un copil al Tău.
Şi vreau să fiu un copil bun, nu unul rău.
Nu vreau să fiu ca Saul, vreau s-aştept,
s-aştept o viaţă-ntreagă!
Alege-mi Tu mireasa mea
şi ea-mi va fi în veci soţie dragă!
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu