În marele palat
În marele palat al popoarelor
sub drapelele tuturor hotarelor,
un crainic, cuprins de anxietate,
a strigat:
— Domnilor...
Cineva... stă la usă şi bate...
— Cineva?... Dar cine anume?
La uşa noastră bate întreaga lume.
— E Cineva... Nu ştiu cine.
Unii spun că e Acela care vine.
Se pare că aduce o mare veste.
Unii spun că e Acela care ESTE.
— Să aştepte, oricine ar fi.
E prea-ncărcată ordinea de zi.
Nu avem vreme
Sunt multe şi foarte încurcate probleme.
Dar între timp uşa s-a deschis
şi Cineva
a intrat, a înaintat
şi a zis:
— Ambasadori ai lumii,
fraţi ai Mei şi străini,
v-am lăsat cheia anilor divini.
V-am lăsat o cale, nu un impas.
Dar în inimile voastre ce-a rămas?
Dacă în voi înşivă nu-i pace,
împăcarea lumii cine-o va face?
Dacă în voi înşivă nu-i Cer,
ce veţi da celor care-l cer?
De-acum vremea s-a scurtat
De două mii de ani stau la uşă
şi bat.
Ascultaţi, fraţii Mei, ascultaţi, popoare!
Semănaţi acum grâul de onoare!
Faceţi din şenile pluguri şi furci,
găleţi şi cosoare!
Puii de leu vor adormi printre miei,
boa constrictor, printre căprioare.
Lupii vor paşte iarbă cu rouă.
Construiţi, construiţi lumea cea nouă!
— Destul! Asta-i visare curată.
Te vom asculta altădată.
Unii au zâmbit,
alţii au rămas pe gânduri.
Dar acel Cineva a dispărut printre rânduri.
Şi atunci, porumbelul de pe drapaj
a strigat zburând în lumina rece:
— Oamenilor, de ce L-aţi lăsat să plece?
Chemaţi-L înapoi!
Auziţi ce vuiet, ce tropot de război!
— Unde Te duci, Doamne? Şi, fără Tine,
pacea cine-o va face?
Eu voi fi cu voi
Şi va fi pace
între oamenii
plăcuţi lui
Dumnezeu!
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu