Un cântec doar...
Un cântec doar. Şi cu-o mireasmă nouă
te vei întoarce poate-n viaţa ta.
Voi mai cânta un cântec. Poate două...
Dar cine ştie cât voi mai cânta?
Un cântec nou. Dar cine să-nţeleagă
acest cuvânt căzut din Paradis?
Eu l-am cules ca pentru-o lume-ntreagă,
dar nu ştiu pentru cine-a fost trimis.
Un cântec doar. Un cântec fără nume.
Şi poate nu-i nici cântec. E-un suspin...
E-un dor înalt ce plânge pentru lume
şi lacrimile lui prin cântec vin.
E-un dor pribeag care-a venit odată
cu-atâta milă într-o lume rea.
Şi-acum din Cer El vede lumea toată
cum trece-n hohot peste jertfa Sa,
cum trece-n joc, în veselii de baluri,
cum trece în vâltori de carnaval.
Plângând, Isus priveşte marea-n valuri
şi lacrimi cad pe fiecare val...
Mă uit la El. Şi-n pleoape lacrimi sfarăm,
cum se uita tâlharul pe Calvar.
Căci numai noi tâlharii-l mângâiarăm.
Şi cine-i oare ultimul tâlhar?...
*
Un cântec doar. Şi cu-o mireasmă nouă
te vei întoarce poate-n viaţa ta.
Voi mai cânta un cântec. Poate două...
Şi cine ştie cât voi mai cânta?
Dar ca un vis şi cântecul se curmă.
Şi va începe-adevăratul vis!
Dar poate-acesta-i cântecul din urmă.
Şi nu ştiu pentru cine-a fost trimis...
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu