Aş vrea...
Aş vrea ca-n focul unic de-aprins şi uriaş
al Dragostei şi Jertfei, la cea mai ’naltă pară,
să-mi pot topi fiinţa pân-la a fi părtaş
desăvârşit de una cu tot ce-o să mă ceară.
Cu-o inimă-ncălzită în flăcări pân-la alb
fierbinte şi curată să-nvălui lumea-ntreagă,
cu fiecare faptă s-aduc un calm şi cald
balsam pentru-o durere ce plânge şi se roagă.
Să-mi contopesc fiinţa cu neamul meu erou
cu-a lui însângerată istorie slăvită,
ca să mă-nalţ cu dânsul
prin naşterea din nou spre ziua şi cununa
şi plata strălucită...
Aş vrea
— Dar nu pot face să sufăr mai puţin,
iubind mai cu măsură
şi dând mai cu cruţare;
cămara-i tot mai goală, dar drumu-i tot mai plin
tot mai puţin uleiul, iar para tot mai mare!...
— O, Doamne, fă să ardă aşa pân-la sfârşit
să se împartă darnic, cu dragoste şi toată
— Iar când n-o să mai aibă nimic nedăruit
atuncea să se stingă, —
puternic!
Dintr-o dată!
Poezie de Traian Dorz din volumul Cântări nemuritoare
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu