Copleşit de frumuseţea
Copleşit de frumuseţea
celor câte-ai întocmit,
Dumnezeul meu, cu lacrimi
laud Numele-Ţi slăvit.
Cum poţi oare-atât de darnic
risipi comori de har,
peste-o lume care-noată
în aşa păcat amar?
Cum poţi marea dărnicie
zi de zi să Ţi-o arăţi...
Peste-o lume de-ndărătnici
minicinoşi şi desfrânaţi?
Că-n zadar e tot! — păcatul
s-a lăţit şi s-a întins
şi din toată frumuseţea
a făcut un iad aprins.
Unde-i oare fericirea
din acest belşug de har?
— Doamne-atâta frumuseţe
risipită în zadar.
O, dar ştiu că pentru-aceia
credincioşi ce Tu-i iubeşti,
numai pentru ei în lume,
încă ce-i frumos, găteşti.
Când ei n-or mai fi, întreaga
frumuseţe va-nceta,
căci nu va mai fi iubirea
către Tine, pentru ea.
Poezie de Traian Dorz din volumul Cântări nemuritoare
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu