Cunosc un om...
Fratelui Radu Anghelache, la şaptezeci de ani
Cunosc un om, un tinerel şăgalnic,
un fluture de roze legănat,
înconjurat de-aripa părintească
şi de voioşi prieteni răsfăţat.
Cunosc un om, un altul cât se pare,
un om asprit în ringuri, un atlet,
un chip de leu, un semi-zeu de piatră,
un om ca o bombardă pe afet.
Cunosc un om, dar nu la fel, ci altul,
un turturel cu ochii visători,
cu sufletul răpit de-o turturică
zărită-n crâng în revărsat de zori.
Cunosc apoi un om, alt chip, alt suflet,
cap de familie cu grai sever,
cu palmă grea, cu aprigă privire,
cu o voinţă ca un corn de fier.
Şi mai cunosc un om, dar, vai, ce jalnic!
Cu pielea bobotită de istov,
precum era odată pe cenuşă,
bolnav de moarte, încercatul Iov.
Însă cunosc un om cu totul altfel,
un miel blajin, un blând şi dulce miel,
o cârpă moale-n care dai în voie,
dar totuşi simţi în ea un scut de-oţel...
Cunosc un om, nici fluture, nici piatră,
un Iosua, un David triumfal,
un Iosif, un împărţitor de hrană,
când pentru lume, când... familial...
Cunosc un om. L-am întâlnit în gară,
grăbit să urce cu-orice preţ în tren,
cu geamantanele atât de grele
spre staţia Mântuirea, spre Eden...
Cunosc un om. Şi l-am văzut odată
ducându-şi crucea resemnat, tăcut.
Era-mbrăcat în alb, curat ca neaua,
un nufăr sfânt pe mlaştini apărut.
Cunosc un om. Şi-acesta pe vecie.
Un înger în armură de mister,
purtând pe umeri aripi de lumină
şi străjuind o ceată către cer...
Cunosc... cunosc... sau i-am zărit în parte
pe fiecare pe acest pământ.
Dar nu ştim cum, că fiecare-i altfel
şi totuşi toţi aceştia una sunt!
O, Doamne, dintr-un punct tu scoţi o larvă,
din larvă, o omidă înfiripi,
iar din omidă faci o crisalidă,
din crisalidă, fluture cu-aripi!
Astfel din Radu, prin metamorforză,
Tu ai făcut ce nimeni nu ştia.
Dintr-o bombardă ai creat un înger,
din piatra rece ai aprins o stea.
De-aceea spun: da, îl cunosc pe Radu,
pământ şi spirit, leu şi gentilom,
"tâlhar" şi nufăr, fluture şi înger,
într-un cuvânt... cunosc... cunosc un om.
Dar numai Tu îl ştii în toate, Doamne,
în Tine toate vin şi iarăşi curg.
Ai fost cu el din primul ceas al vieţii
şi până-n anii aceştia de amurg.
Îţi mulţumim de fiecare clipă,
de fiecare an venit din zări...
O, binecuvântează-ni-l, Părinte,
cu tot atâtea binecuvântări!
Şi fă-l s-ajungă sus cu bucurie
şi toţi cei dragi în carul său să-i sui!
Ce fericit aş fi să-i fiu alături,
intrând pe porţi de Har, în ceata lui!
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu