Când gândesc...
Când gândesc la anii mei de-ntunecare,
plini de zbucium, de tristeţe şi de chin, —
mă văd singur ca-ntr-o lume fără zare
ca-ntr-o luntre fără cârmă-n larg de mare,
rătăcit şi singuratec pelerin!...
Când gândesc la starea mea de altădată,
aruncat în fundul gropilor cu lei, —
mă văd pradă la o ură ne-mpăcata
fără drept, şi fără glas, şi fără pată
chinuit, închis şi singur printre ei!
Când îmi vin în minte luptele trecute
cu izbânzile şi-nfrângerile lor,
văd întregul preţ al vieţii petrecute
al durerii şi-ncercărilor avute
pentru Numele în veci biruitor...
Şi când văd prin toate cum a fost cu mine
cât de bun şi cât de-aproape Domnul meu,
dându-mi pururi mângâierile-I senine
izbăvindu-mă din mâinile haine
şi biruitor făcându-mă mereu.
— Toate gândurile mele, doar iubire,
împletite-n rugăciune liniştit —
se înalţă printre lacrimi, mulţumire
peste ceruri, pân-acolo, dăruire
inimii ce fără margini m-a iubit!
Poezie de Traian Dorz din volumul Cântări nemuritoare
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu