Cu Domnul spre Golgota (I)
Joi...
Şi plânge vântu-n frunza de măslin cu umbra deasă
e aşa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!
O povară făr-de-margini parcă-apasă toate cele
trist suspină râul Chedron
plâns înlăcrimat sub stele...
În grădină sub cupole de măslin şi palmier,
în genunchi, cu ochii-n lacrimi stă Isus privind la cer:
“Tată, dacă-i cu putinţă depărtează-Mi suferinţa
totuşi nu cum vreau Eu fie, ci precum ai Tu voinţa”...
Şi-n sudoarea cea de sânge rugăciunea i se curmă
ah, e greu păcatul lumii, cu de mii de ani în urmă
şi cu mii de ani ’nainte, marea vină-a omenirii
cere-ntreagă-acuma preţul mare-al Jertfei ispăşirii.
Lacrimi şi sudori de sânge
multe se preling la vale
câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinţei Sale!
Ucenicii dorm sărmanii, L-au uitat pe-nvăţătorul
iar prin noapte,
cu tâlharii,
vine Iuda vânzătorul.
Vineri...
Zori de zi... şi-aceia ce-I strigaseră “Osana”
Îl loveau acum cu pumnii la Caiafa şi la Ana
farisei, soldaţii, gloata: şi din faţă şi din spate
îi cer moartea-n gura mare: “Răstigneşteni-L Pilate!”
Soare, arşiţă... şi Crucea se împlântă-adânc în umăr —
este greu păcatul lumii, făr’delegea fără număr.
Te cutremuri: tras de funii, prin loviri,
cu crucea-n spate
Dumnezeu ridică-osânda omenirii vinovate.
Miez de zi... Golgota geme azi sub cea mai grea poavră
răcnet răguşit de ură —
două cruci se ridicară
cuie,
funii,
scări,
şi-ntr-una tot mai greu ciocanul pică —
între doi tâlhari pe culme, altă cruce se ridică.
La picioare ucenicul şi cu mama plâng de jale,
undeva, legat de-o creangă, Iuda spânzură la vale...
Cerul se îmbracă-n noapte
totul prinde să-nfioare...
Pe Golgota cu tâlharii Dumnezeu pe Cruce moare.
Sâmbătă...
Şi norii-n fulger gem pe vârful Căpăţânii
spre mormântul trist se-ndreaptă arhireii
şi bătrânii —
şi peceţile pe piatră le aştern cu-ngrijorare
poate-acuma o să sibă, în sfârşit, o sărbătoare!
Ucenicii-n deznădejde plâng cu greu îndurerarea
mai amar ca toţi îşi plânge încă Petru lepădarea.
La mormânt de două laturi stau de strajă păzitorii
prin cetate fără grijă chefuiesc răstignitorii
fericindu-se căci iată e-n mormânt “Răsculătorul”
la Caiafa-n veselie şi în cântec e Soborul
inima li-e mulţumită, împlinită li-e plăcerea
— Numai ceva tainic spune: se apropie-nvierea!
…Este noapte încă... cerul e senin şi plin de stele
petru undeva mai plânge amărât cu lacrimi grele...
La mormânt glumesc soldaţii,
luna scapătă spre mare,
dar deodată-un fulger cade,
flăcări tot văzduhul pare
şi-mbrăcat în foc de soare
un arhanghel se coboară
zbor peceţile-ntr-o parte,
piatra-n altă parte zboară —
ca trăsniţi cad păzitorii tremurând pierduţi de frică:
— Cu Isus Biruitorul viaţa nouă se ridică!
E mormântul gol, căci Domnul înviat-a cu mărire
ne-a schimbat întunecimea pe vecie-n strălucire,
a-nviat Mântuitorul pus alăturea cu furii
s-a-mplinit în clipa asta, taina scriselor Scripturii.
Fost-a judecat de lume,
cruce grea I-au dat să poarte,
cuie I-au bătut în palme,
omorâtu-L-au cu moarte,
pus-au lespede deasupra, pusu-I-au peceţi în cale, —
însă n-au putut s-oprească slava învierii Sale.
Câţi nu s-au luptat de-atuncea
să-L îngroape sub vreo glie
şi peceţile să-I pună iar deasupra, pe vecie?
— Însă chiar de-a fost pe Cruce
şi-apoi pus sub piatră rece,
chiar de-au început călăii plini de fală a petrece,
— Când ei nici gândeau
atuncea au rămas cu toţi de-ocară:
De sub lespezi Răstignitul a-nviat ieşind afară.
Au fost mulţi şi fi-vor încă cei ce să-L omoare cată,
dar închis să-L ţină nimeni n-o să poată niciodată,
că nu-i om
şi nici putere să-L îngroape pe vecie
El, Isus Biruitorul,
biruie în veci şi-nvie.
Poezie de Traian Dorz din volumul Cântări nemuritoare
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu