Cu Domnul spre Golgota (III)
Când atuncea-n seara Cinei,
Doamne, Tu, Învăţătorul
chiar şi Iudei vânzătorul
i-ai spălat supus piciorul,
şi-ai şezut cu el alături, şi-ai mâncat cu el o pâne:
— Ne-ai dat pilda umilinţei ce pe veci de veci rămâne,
că oricine-ar vrea pe lume,
printre-ai Tăi, să fie mare,
să slujească tuturora, mai smerit ca orişicare!
...O, dar azi câţi ucenici sunt înălţaţi şi-n bogăţie
cum pot ei sluji la alţii
dacă nu-Ţi slujesc nici Ţie!
Cu treizeci de-arginţi pe Iuda
când l-a amăgit Soborul
pentru dânşiî s-a făcut el din apostol
— vânzătorul!
Dar apoi mustrat de gândul care nu-i vroia să tacă
sub povara deznădejdii, el s-a spânzurat de-o cracă.
— În acele zile Doamne
pofta de arginţi flămândă
doar pe unul din apostoli
l-a învins ca să Te vândă.
Astăzi însă, câţi dintrânşii
având punga-n veac săracă,
gata sunt în orice vreme
şi pe-un preţ mai mic s-o facă!
Şi-o fac liniştiţi aceasta,
făr-să simtă barem truda
şi mustrarea conştiinţei
ce-a avut-o pân-şi Iuda!...
Când sub greutatea lumii asudai în Ghetsimanii,
bând paharul greu al Jertfei
şi-aşteptând supus duşmanii,
Tu purtai povara Singur şi durerea cea amară
cei apropiaţi Isuse, liniştiţi dormeau afară.
...Ca atunci Tu-nduri şi-acuma
singur şi din greu, amarul
căci în loc să se micească tot mai mare e paharul
şi pe mii de cruci când iarăşi lumei-i gata să Te-aşeze
vai cum dorm, şi câţi, aceia puşi de Tine
să vegheze!...
Când erai pe cruce Doamne, sus pe vârful Căpăţânii
şi scuipau spre Tine-n hule arhireii şi bătrânii,
trecătorii şi soldaţii —
şi noroadele haine, —
tot a mai rămas un prieten, un apostol, lângă Tine,
o dovadă a iubirii şi un martor spre osândă
lumii ce-a-nsetat de sânge şi de-omor a fost flămândă!
...Astăzi însă, când Te scuipă mii de buze criminale
când potop se nalţă ura pân-la poala Crucii Tale
o, alăturea de Tine în a prigonirii cuie
dintre-ai Tăi, atât de-adesea,
azi, Isus, nici unul nu e.
În slăvită dimineaţă când ai înviat Isuse
te-aşteptau cei dragi cu lacrimi şi cu bucurii nespuse
te-aşteptau nedespărţiţii:
Magdalenele, Zacheii
şi pescarii Tăi de oameni, de la Marea Galileii...
Astăzi însă vai, adesea printre noi, a Ta-nviere,
Numai Iude-o mai aşteaptă să Te vândă cui Te-ar cere,
numai Ane şi Caiafe să Te chinuie-n durere,
numai mâini să Te lovească,
numai cruci, oţet şi fiere,
numai buze să Te scuipe,
numai guri să Te hulească —
...asta ţi-e recunoştinţa, crudă gloată “creştinească”.
O, voi toţi creştini de forme, de paradă şi de nume
ce-aveţi sfânta datorie de-a-L sluji pe Domnu-n lume!
— Ce răspundere-uriaşă veţi avea la Judecată
pentru lumea asta-ntreagă ce-o lăsaţi întunecată
să se piardă-n rătăcire de Cristos înstrăinată
făr-să-i arătaţi Lumina cu o viaţă-adevărată!
Făr-să-i daţi o mărturie prin viaţă şi prin faptă
că trăiţi în curăţie
şi-I cunoaşteţi Calea Dreaptă!
Căci în loc de-apostolie şi lucrarea cea curată
voi trăind în făr’delege faceţi slujba vinovată
pentru care nu-i uitare nici iertare niciodată!
Voi vă pierdeţi...
Răul creşte...
Iadul râde şi petrece
când veţi înţelege oare?
— Căci e ceasul doisprezece!
Poezie de Traian Dorz din volumul Cântări nemuritoare
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu