Primul Paşte în istorie
Din pustie, cu nori de căpestre,
poposise noaptea pe Nil.
Nu vedeai nici o zare-n ferestre,
n-auzeai nici un glas de copil.
Dar în Gosen, toţi fiii robiei,
îmbrăcaţi şi cu mijlocu-ncins,
cu toiege de bambus în mână,
priveghiau sub opaiţul aprins.
Fiecare familie roabă
era strânsă şi gata de drum.
Şi-i vedeai ospătându-se-n grabă
dintr-un miel cu arsură şi scrum.
Undeva-ntr-o colibă, mezinul
întrebă cu glâscioru-i dulceag:
— Ce aşteptăm cu lumina aprinsă?
Şi de ce... e-atât sânge pe prag?..
— O, copilule, tatăl răspunse,
noaptea asta e-un semn şi-un hotar.
Căci un înger va trece prin ţară
să ne scoată din vatra de jar.
Căci va face Cel sfânt judecată
pentru anii de lacrimi şi chin,
pentru plânsul din Pitom şi Ramses,
pentru pruncii ucişi în cămin.
— Dar de ce, întrebă o copilă,
dar de ce oare Moise ne-a spus
să stropim orice uşă cu sânge
pe uşiori şi pe pragul de sus?
— Acest semn e pecetea Salvării.
Cei ce stau sub pecete nu mor.
Însă toţi cei ce fug de sub sânge
nu mai au alt secret salvator.
Miezul nopţii e-aproape. Fiţi gata!
unde sângele stă pe uşori,
judecata va trece în pace,
nelovind nici părinţi, nici feciori.
Iată, dar, de ce stăm împreună,
sub pecetea de stropi şi şuviţi.
Iar în zori, sub toiagul lui Moise,
vom ieşi din Egipt dezrobiţi!
Şi de-odată, în mijlocul nopţii,
peste-albastrele lumii cărări,
o strigare, un ţipăt de groază
se-auzi din adânci depărtări.
Apoi altul zbucni mai aproape,
ca un bocet de mari dureri.
— Iată îngerul morţii! strigară
lângă Nil militarii străjeri.
Străbătuţi de un freamăt, părinţii
îşi privesc toţi copiii pe rând.
Erau toţi? Miriam... Abişua...
Uţ cel tare... Nahamani cel blând...
Iată, unul, vai... unul lipseşte...
Nestatornicul pui de lăstun!
Ieşurun... nesătulul de joacă
unde-o fi?.. cel mai drag... Ieşurun?
— Fiul meu! strigă mama şi-aleargă,
întrebând prin colibe frăţeşti.
— Fiul meu! strigă tatăl în goană.
Ieşurun, Ieşurun, unde eşti?
Vine îngerul... tot mai aproape...
năvălind în colibi ca un leu.
— Ieşurun! strigă tatăl pe uliţi.
— Ieşurun! strigă mama mereu.
Ah, în Gosen e pace adâncă
în colibele vechi, părinteşti.
Dar un strigăt se aude-n cetate:
— Ieşurun, fiul meu, unde eşti?
Nesătul de-amăgiri şi de joacă...
fiul meu, puiul meu de lăstun...
Unde eşti? vino repede-acasă!
fiul meu, puiul meu, Ieşurun...
Şi s-a dus judecata spre Deltă...
Dar alt înger, mai plin de fiori,
va suna în curând din trompetă.
"Iată Mirele! Iată-L pe nori!"
Ah, în Gosen va fi bucurie
în căminele-ntregi părinteşti.
Dar din nou vor fi paşi, va fi strigăt:
— Fiul meu! Puiul meu! Unde eşti?
Vino iar sub pecetea de sânge!
Vino iar la Isus... înapoi!
Dacă nu eşti sub semnul Golgotei,
ce alt semn te va duce cu noi?
În curând va fi clipa răpirii,
clipa scrisă-n Cuvântul străbun.
Dacă nu eşti sub semnul iubirii,
înapoi... la Isus... Ieşurun...
