Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

Se afișează postările cu eticheta Costache Ioanid. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Costache Ioanid. Afișați toate postările

Isus a fost în slavă


Isus a fost în slavă
cel mai înalt Străjer;
dar când căzu sub cruce
mai ‘nalt a fost în Cer.

Isus a fost la Tatăl
sublimul vieţii rost,
dar când S-a-ntins pe bârne,
şi mai sublim a fost.

Isus a fost în Ceruri
divinul slavei crin,
dar când iertă vrăjmaşii,
a fost divin, divin.

Căci nici un om din lume,
nici Iuda, nici Pilat,
n-au înţeles că Domnul
de voia Lui S-a dat.

N-au înţeles că Mielul
S-a dat El Însuşi prins,
dar şi-a ascuns ofranda
sub haină de învins.
 
Şi-astfel ne-a dat o pildă
din gându-I nepătruns
că fapta cea mai-naltă
e jertfa în ascuns.


Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Ca pâine a vieţii


"Ca pâine a vieţii,
ca sânge al iertării,
ca jertfă curată,
am fost dăruit.
Iubirea eternă,
cu braţele-ntinse,
M-a dat tuturora.
Dar tu... M-ai primit?

Din ţară în ţară,
din poartă în poartă,
din inimi în inimi
am binevestit.
Şi-acum când e vremea
să-nchid uşa vieţii,
te-ntreb înc-o dată:
dar tu... M-ai primit?

Zadarnic vei bate
la poarta închisă,
când aspru în noapte
vei fi izgonit.
„Primeşte-mă Doamne!”
Striga-vei cu lacrimi.
Şi Eu voi răspunde:
„Dar tu... M-ai primit?”".

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Şi tu nu ştii...


Te prind fiori, te simţi murdar...
Te-a prins păcatul la răscruce.
Şi tu nu ştii, copil fugar,
c-am fost lovit cu-atât amar
şi-am stat în locul tău pe cruce.

Te uiţi la Cer, te-ntorci zdrobit.
Nu-i nimenea să te-nţeleagă...
Şi tu nu ştii, n-ai auzit
că pentru tot ce-ai săvârşit
Eu am primit pedeapsa’ntreagă!

O, cât ai vrea să fii curat
şi să începi o viaţă nouă!
Şi tu nu ştii, tu n-ai aflat
că pentru tine Mi-am lăsat
străpunse mâinile-amândouă.

Ţi-a spus un duh neînţelept
că nu mai poţi găsi iubire.
Şi tu nu ştii că tot ce-aştept
e doar să vii să-Mi cazi la piept
cu un cuvânt de mulţumire...
 
Ce fericiţi sunt fraţii Mei,
toţi cei iertaţi de fapte rele.
Şi tu nu ştii, şi tu nu vrei
să-ntinzi doar mâna şi să iei
ofranda îndurării Mele.

O, vino dar! Te chem să vii,
să-ţi iei din mâna mea cununa!
Şi atunci vei şti ce azi nu ştii
c-ai fost al Meu din veşnicii
şi eşti al Meu pe totdeauna!

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


A câta oară?


A câta oară viaţa lui Cristos
aşterne iarăşi flori în ramuri vechi
şi cântă rândunelele perechi?
Iar tu rămâi tot mort, tot neguros.

A câta oară slava lui Isus
aduce iar zambile şi cicori,
un rai ce-mparte veşnic iar fiori?
Iar tu rămâi tot crunt, tot nesupus.

A câta oară spunem: A-nviat!
Şi Cel ce-i viu, în zbor de ciocârlii,
te-aşteaptă iar între ai Lui să vii?
Iar tu, tot sub povara de păcat.

A câta oară, în lumini de gând,
El vine iar, ca vântul printre brazi?
Şi tu nu strigi: Rabuni! şi nu cazi
ca să-I cuprinzi picioarele plângând.

A câta oară, seara spre amurg,
tu vezi către Emaus un străin,
un om ciudat, cu chip de lacrimi plin.
Şi tu ştii pentru cine I se scurg.
 
A câta oară în cămara ta,
prin uşa ferecată cu zăvor,
străbate iar divinul Salvator?
Şi tu măcar nici nu-L întrebi ce vrea?

A câta oară, ca să-ţi dea dovezi,
te-ndeamnă iarăşi: Nu fi ne-nţelept,
ci puneţi mâna-n rana Mea în piept!...
Iar tu ţi-astupi şi ochii să nu vezi.

A câta oară El te-aşteaptă blând,
cu pâini şi peşti ca pe un ucenic?
Iar tu iei hrana şi nu spui nimic.
Cât vrei să te mai rabde? Până când?

A câta oară, ziua, spre Damasc,
se-arată o lumină-n jurul tău?
Iar tu alergi mai crâncen şi mai rău
să-i strângi ciorchinii şi să-i storci în teasc.

Nu înţelegi că, totuşi, într-o zi,
Îl vei vedea... când va zbura spre Cer?
Şi noi vom fi cu El... iar tu stingher.
O, vino astăzi, nu mai zăbovi.

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Zacheu


Prin mulţimea zgomotoasă,
vameşul Zacheu
a venit voios acasă.
Şi-au stat doi bogaţi la masă -
el şi Dumnezeu.

"Dau -, strigă din răsputere
gazda de pe prag,
dau chiar astăzi cu plăcere
jumătate din avere!"
Iar bogatul dintre stele
l-a privit cu drag.

Şi-n palatul meu odată
a venit Isus.
A venit o stea curată,
Şi-n lumina ei deodată
cele vechi s-au dus...

Tot ce-a fost de piatră rară
s-a făcut gunoi,
Toate-au fost ca o povară,
ca o peşteră murdară.
Şi-au ieşit din ea afară
repede-amândoi...

O, veniţi sărmane gloate,
eu, Zacheu, de-acum,
vă dau tot, nu jumătate,
dar nu pungi, nu nestemate
care pier în scrum.

Azi eu am alt sac în mine,
sac de har divin.
Eu din el vă dau mai bine,
căci ce dau din Ceruri vine
şi cu cât dau la oricine,
sacu-i şi mai plin!

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Ce n-ai da tu...


Ce n-ai da tu în clipa morţii,
să ai nădejdea ce-o am eu!
Să ştii că orice-ar fi să fie,
tu eşti din clipa scrisă ţie
cu Dumnezeu în veşnicie,
cu Dumnezeu!

Ce n-ai da tu să poţi odată
întoarce vremea înapoi!
Zadarnic lupţi ca valu-n spume!
Zadarnic strângi comori şi nume!
Cu pumnii goi plecăm din lume,
cu pumnii goi!

Ce n-ai da tu să fii ca mine
când va veni din Cer Isus!
Pe când spre zările înalte
zbura-vom toţi cei scrişi în Carte,
tu vei fi dus tot mai departe,
tu vei fi dus!

Ce n-ai da tu în clipa morţii,
să ai destinul ce-l am eu!
Nu-l ai să dai o lume-ntreagă!
Dar vino, inimă pribeagă! 
Prin glasul meu, Isus te roagă,
prin glasul meu...

Nu vezi cum vremea se destramă
şi cât de scurt e-al vieţii drum!
Curând Isus cu glas de-aramă
ne va aduce-avânt sau teamă!
O, vino-acum, Isus te cheamă!
O vino-acum!

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Pe un deal depărtat...


Pe un deal depărtat,
un crin alb sângerat
suspina între spini plin de dor.
Însă El nimănui
nu-i spunea taina Lui
că El viaţa-Şi dădea tuturor.

Ştii tu oare, prietene drag,
că Isus, crinul frânt între spini,
a murit pe-acest deal depărtat,
ca şi tu să fii crin între crini?

Pe un deal ca de Iad,
sub o cruce de brad,
o măicuţă veghea lăcrimând.
Dar Isus, Fiul ei,
între inimi de lei,
se ruga şi plângea pentru ei...

Ştii tu oare, prieten drag,
că Isus, când pe-un lemn se ruga,
când murea pe-acel deal depărtat,
S-a gândit şi la inima ta...
 
Pe un nor, ca pe-un gând,
va veni în curând
crinul alb ce plângea plin de dor.
Şi noi toţi, vechii spini,
ce prin El sutem crini,
vom zbura lângă El, sus pe nor!

Ştii tu oare, prieten drag,
că şi tu poţi să zbori cu noi, sus,
dacă azi, pe-acel deal depărtat,
vrei să vii să-L cunoşti pe Isus!

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Lutierul


Ciocănea lutierul în pădure.
Se oprea la fiecare trunchi
şi lovea cu o muchie de secure.

Ciocănea lutierul în molizi,
ascultând cu chipul încordat.
Şi nimeni, nimeni n-a-ntrebat:
— Pe cine cauţi prin prăpăstii sure?
Pe cine cauţi, omule ciudat?

Ciocănea lutierul în tulpini de brazi
înalţi, mândri şi grei.
Şi el urca, urca printre ei,
însângerând pe cremerişuri dure,
căutând,
căutând dumnezei
înlănţuiţi sub cetinile-obscure.

Şi deodată,
o tulpină strâmbă şi-aplecată
a tresărit sub fier
şi-a întrebat:
— Pe cine cauţi, omule ciudat?
Şi cu ce gând? Bun? Sau rău?
 
— Pe tine... pe tine te caut...
Şi sunt fratele tău.
Lasă cetina ta verde să piară
şi dă-mi inima,
inima ta,
să fac din ea
o vioară...

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Întoarce-te la Domnul


Când ajungi să-ţi fii tu însuţi o povară,
când dureri de neînţeles te-apasă greu
când pe crengi sunt numai flori de primăvară
iar în tine frunze moarte cad mereu,

când spre tainicul miraj ce se destramă
rătăceşti ca un pescar de amăgiri,
n-auzi tu un glas de frate ce te cheamă,
n-auzi tu suspinul veşnicei iubiri?

Întoarce-te la Domnul!...
aşa cum eşti,
cu zdrenţe-n suflet şi poveri...
Întoarce-te la Domnul...
un cuget nou
şi-o altă inimă să-i ceri.
Întoarce-te la Domnul,
la pieptul Lui
să înţelegi cât te-a iubit.
Pe rănile eterne
vei plânge fericit.
Întoarce-te la Domnul,
copil regăsit.
 
Ca-ntr-un joc, legându-ţi ochii cu năframa,
Tu alergi să prinzi minciuna unui vis,
dar opreşte-te, prietene, ia seama!
Paşii tăi se-ndreaptă-n goană spre abis!

În zadar pândeşti năluca fericirii,
în zadar apuci cu pumnii amândoi,
vei plăti din nou tribut dezamăgirii,
obosit, cu ochii plânşi, cu pumnii goi!

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Dac-o vrea Dumnezeu!


Un sătean, într-o vreme,
prins de-al banilor dor,
se porni de cu noapte
cu doi boi la obor.

Şi plecând, zise: — Leano,
vezi de vaci, dă la porc,
că eu vând iute boii
şi la prânz mă şi-ntorc.

Ea în poartă-i răspunse,
închizând cu-un resteu:
— Zi şi tu, măi bărbate,
dac-o vrea Dumnezeu!

— Ei! Vorbişi să nu taci.
Greu să prinzi un temei.
Ce să vrea Dumnezeu?
Că doar boii-s ai mei!

— Sunt ai tăi, ai dreptate,
şi să-i vinzi n-o fi greu.
Dar tu zi, măi bărbate,
dac-o vrea Dumnezeu!
 
— Hai! Destul! Am plecat.
Şi, luând un cocean,
ţanţoş omul porni:
— Hai, Lunei, Hai, Duman!

Iar la târg când văzu
că se strâng muşterii,
hai să ţină la preţ.
— Cum îi dai? — Zece mii!

Zece mii? Eşti nătâng?
Îi vorbiră pe şleau.
Dar i-a zis unul gras:
— Zece mii? Zece-ţi dau,

dar aşteaptă, că-ntâi
vreau să cumpăr nutreţ.
Şi ţăranul ţinu
şi mai tare la preţ.

Se făcu de amiazi!
Toţi plecară curând.
Muşteriul cel gras
să mai vie nici gând.

Şi abia în amurg
i-a şoptit un coţcar:
— Boii-s buni, dar bolnavi...
Vrei pe ei un miar?
 
I-a vândut speriat.
Iar prin târg, dup-un ceas,
îl zări pe coţcar
cu clientul cel gras,

povestind la un han
între alţi negustori:
— L-am prostit pe ţăran,
de-l trecură sudori!

"Zece mii! Zece-ţi dau!"
îl legarăm la cap.
Şi i-am dat pe doi boi
un miar, ca pe-un ţap.

Bietul om, auzind,
îi săriră scântei.
— Hoţii! Tâlharii! M-au prădat!
Puneţi mâna pe ei!

Se făcu tărăboi,
îl loviră abraş.
După toate, plătea
şi-un "cinstit adălmaş..."

Se trezi către zori
într-un şanţ cu nămol,
fără boi, fără bani
şi bătut ca un ţol...
 
Şi gemând de dureri
se porni către sat.
Câte-un câine lătra
la vreun gard depărtat...

Iar când zorii urcau
prima zare de foc,
Leana-n somn auzi
la fereastră: Boc! Boc!

Ea, din pat: — Cine e?
El, de-afară, cu greu:
— Eu, bărbatu-tău, Leano,
dac-o vrea Dumnezeu!...

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Cât ai trăit...


Cât ai trăit, ai strâns şi-ai strâns,
cum strânge de pe crengi furtuna.
Şi-acum te uiţi cu suflet plâns
că toate câte ţi le-ai strâns
te lasă una câte una.

Ai vrut în lumea de nevoi
să-ţi faci un Rai. Ce cutezanţă!
Şi-acum dai totul înapoi
şi pleci din Rai cu pumnii goi.
Iar unde pleci, tu n-ai speranţă.

Ai vrut, aici, pe-acest pământ,
să-ţi saturi inima flămândă.
Dar toate,-aici, se duc pe vânt.
Iar mai încolo de mormânt
tu nu ţi-ai strâns decât osândă.

Ai vrut să fii înconjurat
de tot ce mângâie privirea.
Dar, vai, cu cât ai adunat,
cu cât de lume te-ai legat,
cu-atât mai grea e despărţirea.
 
Priveşte dar ce ţi-a rămas
şi singur judecă-ţi fiinţa.
Isus te cheamă, fă un pas,
şi-apucă-n ultimul tău ceas,
comoara cea de preţ: căinţa!

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


A bătut la uşa ta...


A bătut la uşa ta
cineva...
Şi n-a răspuns nimenea.
În tăcerea negrei nopţi,
stă un om şi plânge...
Faţa Lui e numai răni,
pieptul numai sânge.

— Cine eşti, străin pribeag?
Cine eşti?
De-a cui jale pribegeşti?
Pentru cine te-au brăzdat
bice fără număr?
Ce povară Ţi-a lăsat
rana de pe umăr?

— Eu sunt robul ce slujesc
tuturor...
Un om al durerilor...
Nimeni plată nu mi-a dat...
Numai spini şi ură.
Numai roşii trandafiri
pieptul Mi-L umplură.
 
Eu sunt Pâinea ce S-a frânt
lumii-ntregi.
Şi sunt vinul noii legi!
N-am venit să-ţi plâng în drum
răni usturătoare...
Plâng pe cei ce pierd acum
ultima chemare.

A bătut la uşa ta
cineva...
Şi n-a deschis nimenea.
Dar deschide, nu mai sta!
Poate niciodată
mâna Lui la uşa ta
n-are să mai bată.

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


O, cum aleargă un părinte...


O, cum aleargă un părinte
când inima de-ai săi se leagă!
Mereu pe drum, mereu-nainte,
mereu cu-atâtea griji în minte...
O, cum aleargă un părinte
pentru copii o viaţă-ntreagă!

O, cum se zbate să-i îndrume,
cu toată grija, cu tot dorul!
Ca un cârmaci pe-o mare-n spume,
o, cum se zbate să-i îndrume
ca să le facă-un rost în lume
şi să le-nalţe viitorul!

Sub fir cu plumb şi sub mistrie,
el pune piatră peste piatră.
Lărgindu-şi vechea temelie
sub fir cu plumb şi sub mistrie,
el vrea ca toţi cei dragi să-i fie
alături, vatră lângă vatră.

Cu cât mai mult în lupte grele,
Acel ce ne-a creat fiinţa,
zidind pe cosmicile schele
ameţitoare bolţi de stele,
cu cât mai sus, mai sus de ele,
ne-a pus în slavă locuinţa!

În Fiul Său, cu stropi de sânge,
El a răbdat pe lemn furtuna.
Şi când acasă ne va strânge,
când moartea însăşi o va frânge,
oriunde haru-Şi va răsfrânge,
vom fi cu El întotdeauna.

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


De ce-ai venit?


Azi ai intrat întâia oară-n adunare...
Te-ai aşezat pe-o bancă şi priveşti.
În tot ce vezi sunt semne de-ntrebare.
Te simţi străin şi parcă te sfieşti.

De ce-ai venit? Ce te-a adus anume?
Ce gând fugar te-a abătut din drum?
Îl cauţi tu pe Dumnezeu prin lume?
Sau El te caută pe tine-acum?...

De ce-ai venit? Din curiozitate?
Vrei să te uiţi o clipă... şi să pleci?
Sau e o taină... o durere, poate...
O, Cerul are pentru toţi poteci!

Tu ai văzut palate triumfale,
cupole cu lumini de curcubeu.
Le-ai contemplat. Dar ai simţit că-s goale,
că nu era acolo Dumnezeu.

Aici... nu vezi nici aur, nici rubine,
ci... numai nişte oameni cu ochi blânzi,
oameni flămânzi, dar nu flămânzi de pâine,
flămânzi de Cer, de Dumnezeu flămânzi.
 
Aceasta-i adunarea. O fântână
cu apă din Eden... Nimic în plus,
E un bărbat cu-o Biblie în mână
rostind mereu acest cuvânt Isus.

"Veniţi prieteni, nunta vă aşteaptă,
bucatele-s gustoase şi de leac.
Veniţi, căci nu se cere nici o plată!
Şi cine vine va trăi în veac!"

Dar, ce ciudat... de pe cărări străine,
pe când bărbatul cheamă către Rai,
s-a furişat o umbră lângă tine.
Ea n-are chip, nici trup, nici ochi, nici grai.

E-o umbră doar: E Asmodeu, vrăjmaşul,
ce-ţi spune-n şoaptă: "Dumneata aici?
Ori vrei cumva să-ţi rătăceşti făgaşul
prin basme născocite de bunici?

Vrei să te-ntuneci? Vrei să-ţi ieşi din minte?
Şi Rai şi Iad şi îngeri şi păcat
nu sunt decât zadarnice cuvinte,
din care nu-i nimic adevărat!

O, nu mai este-acum ce-a fost odată!
Nu mai suntem umili şi ignoranţi.
Trăieşte-ţi viaţa cât îţi este dată
şi soarbe-ţi cupa ta ca toţi ceilalţi!"
 
Dar.. la amvon... deodată... ce minune!
Cum? E chiar El, divinul răstignit?
E Duhul Său ce te-a pătruns şi-ţi spune:
"O, vin’ la Mine, suflet ostenit!

Ia jugul Meu, căci jugul Meu alină.
E-un jug ce-aduce pace tuturor.
Iar toţi acei care nu vor să vină
rămân datori pentru păcatul lor!"

"Pentru păcat?" Şi Asmodeu tresare
şi-ţi şuieră ca vântu-nvâlvorat:
"Nu-l asculta! Păcatul e-o afirmare.
Doar omul slab se teme de păcat!"

Dar, vai... tu simţi în pieptul tău deodată
ceva ca un fior nemaiştiut.
Şi parcă împrejurul tău se-arată
ostaşi ciudaţi, cu suliţă şi scut.

Nu-i vezi. Dar simţi în piept o cercetare.
Eşti străbătut de-un ochi ne-nduplecat.
Şi-n faţa ta o cruce-acum răsare,
pe care tu vei fi crucificat...

Pe crucea ta e-nfiptă o tăbliţă
pe care legea,-ntr-un vârtej de fum,
a scris cu ne-ndurata ei peniţă
tot ce-ai făcut şi tot ce eşti acum.
 
Nu vezi nimic. Numai în Duh sunt toate.
Dar simţi că-i scris: "Om lacom de arginţi.
Nepăsător cu cei flămânzi din gloate
şi fără milă faţă de părinţi.

Dispreţuind mustrările divine,
ai apucat tot mai greşite căi!
Te-ai avântat să dai cu pumnu-n Mine
şi ţi-ai zdrobit tu singur pumnii tăi.

N-ai vrut să ştii că nu eşti decât vierme
şi că puteam demult să te strivesc.
Ai azvârlit ţărână şi blesteme
în Dumnezeu, în Tatăl tău ceresc!"

"Destul!" gemi tu ca-n vis. "Destul! Opreşte!
O, cât te simţi acum de vinovat
în faţa legii ce te zugrăveşte!
Şi-un glas rosti verdictul ce s-a dat.

"Eşti osândit la cea mai grea pedeapsă.
Vei fi acum chiar ţintuit pe lemn."
Dreptatea-şi trage spada de pe coapsă.
Centurionul face-acum un semn.

Eşti parcă prins şi azvârlit pe cruce.
Apar călăi de foc în duhul tău.
"O, atârnaţi-mi trupul la răscruce,
Ca toţi să afle cât am fost de rău!"

Tu simţi ţepuşul cuielor în palmă.
Şi, brusc, ciocanele se-nalţă... Dar...
Se-aude-un glas şi totul se destramă..
călăii se ridică şi dispar...

Din nou acum e-o pace de fântână...
E-o adunare... O, nimic în plus.
E un bărbat cu-o Biblie în mână.
Ascultă dar ce-ţi spune-acum Isus.

"Ţi-a fost întreaga stare-nfăţişată,
cum ţie însuţi te-ai făcut călău.
Ţi-am arătat pedeapsa meritată.
Dar am răbdat-o Eu în locul tău...

Şi-acum, ce altă faptă ţi se cere
decât să vii cu drag la pieptul Meu?
Să crezi. Şi-apoi să plângem în tăcere.
Să crezi. Şi să te naşti din Dumnezeu."

"Da, cred!" spui tu cu inima deplină
"O, vino dar!" te-ndeamnă blând Isus.
Şi totu-i nou... Şi s-a făcut lumină!
Iar Asmodeu a dispărut! S-a dus!

Azi ai intrat întâia dată-n adunare.
O, dar de când, de când eşti aşteptat!
Acum e paradis, e sărbătoare,
O nouă stea pe cer s-a arătat!

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Cartea vieţii


Biblia, care înseamnă viaţă,
de păcat să te desparţi te-nvaţă,
iar păcatul, care-nseamnă moarte,
pe cel rău de Biblie-l desparte.

Biblia e ţarina fertilă,
ce rodeşte mângâieri şi milă,
pentru doborâţii de-ntristare,
bucurie şi înviorare...

Biblia e nou îndemn la luptă
pentru cel căzut, cu lancea ruptă.
Ea zvântează lacrima pe geană
şi alină fiecare rană.

Biblia e semnul la răscruce
ce arată calea care duce
către ţara unde călătorul
pleacă să-şi găsească Salvatorul.

Biblia şi ieri şi azi şi mâine,
pentru cei flămânzi înseamnă pâine.
Celor arşi de sete în pustie,
ea-i răcoritoarea apă vie...
 
Biblia e dragostea paternă,
căpătâi celui ce n-are pernă.
Vindecare ia din ea bolnavul
şi eliberare află sclavul.

Biblia-i scrisoarea aşteptată,
fericire ea dă fără plată.

Biblia este eterna carte.
Ea oferă viaţă fără moarte.
Celui ce i-a deslegat misterul,
strălucind îi revelează cerul.

Frate, ai şi inimă şi minte:
cartea ţi-iese astăzi înainte...
Cât aş vrea să te-ncălzească dorul,
să-i descoperi şi tu autorul!

El e cel ce-a plămădit din tină
chipul tău de vis şi de lumină,
El ţi-a dat ureche să auză,
tot ce-ţi spune cartea-călăuză...

Dar puterea de a o-nţelege,
şi-ntre da şi nu de a alege
o primesc doar cei în cari coboară
Duh din Cer, să-i nască-a doua oară
 
Tată, ce dai ploaie şi căldură,
şi la sfinţi şi celor ce Te-njură,
milei Tale saltă-i stăvilarul
şi revarsă peste lume harul.

Să sfişiem văluri şi peceţii
ce-au ţinut închisă Cartea vieţii
şi-mbrăcaţi de Tine-n albă haină
să intrăm cântând în marea taină...

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Omul


Omul,
bulgăr şi fior.
Omul, uşă şi zăvor.
Omul, piatră şi izvor.

Totu-i mare.
Totu-i mic.
Izvorăşte nesfârşitul
prin nimic.

Soarele în căi lactee
e-o scânteie.
Iar un fir de praf sub ghete
e un cosmos cu planete.

Totu-i mic
şi totu-i mare.
Omul e măsurătoare.

Sus în cer, o stea:
minune.
Pulberea şi ea: minune.
Dar mai tainică minune
decât Legea din genune,
decât astrul şi atomul,
iată Omul!

Stelele, oricum ar fi,
stelele nu pot iubi.
Iar atomul are legi,
n-are-un dor să i-l culegi.

Singur omul pe pământ
se întreabă: Cine sunt?

Omul,
flacără şi sânge.
Râd atomii,
cerul plânge.
Apoi drumul şi-l desfac:
Omul cer
şi omul drac.

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Alfa


Când Adam,
în clipa cea deplină,
ochii de ţărână şi-a deschis,
a văzut
un Om...
într-o grădină...
L-a văzut pe Alfa în lumină,
pe Isus
în scânteieri de vis.

Şi era grădina ca o carte...
Pomul cel de viaţă...
pomul cel de moarte...
Trandafiri de sânge...
crini de rugăciuni.

Iar când umbre-albastre se lăsară
peste taina ultimului ram,
înălţându-se în liniştea de seară,
Prinţul Sfânt se despărţi de-Adam

Dar...
urcând în zarea albăstruie,
Alfa,
chipul dragostei dintâi,
aştepta ca primul om să-i spuie
un cuvânt...
doar un cuvânt...
Rămâi

*

Au trecut pe urmă ani de-nfrângeri.
Şi-ntr-o zi, la Mamre, sub stejari rotaţi,
Avraam văzu pe Alfa între îngeri.
"Domnul meu, e greu prin soare să străbaţi.
Tălpile în pietre ai să Ţi le sângeri."

Şi
uitând Avraam povara bătrâneţii,
a pornit cu robii şi-a ales un june.
Iar când isprăviră de prânzit drumeţii,
spre bătrân se-ntoarse Prinţul Vieţii:
Sara, pân-la anul, va avea un prunc!"

Şi Isus dădu să plece spre Sodoma,
murmurând: "Voi arde tot ce-i putred, tot!"
Vântul prin fâneţe răscolea aroma...
Iar Avraam, bătrânul, se gândea la Lot...
— Doamne, nici o faptă ochiul Tău n-o pierde
Sângele din uliţi trebuie să-l răzbuni.
Dar să arzi şi vreascul şi copacul verde?...
Poate sunt acolo zece oameni buni...
— Iată, fu răspunsul, îngerii vor trece.
De vor fi buni zece, Eu mă voi abate,
Voi cruţa cetatea pentru-aceştia zece!
Şi-a simţit Avraam în piept o plinătate,
a simţit c-avea un frate Dumnezeu.

Dar Isus, mergând către cetate,
paşii-ncetinindu-Şi...
aştepta mereu...
O, ce mult dorea El, nu lumeşti bucate,
nu slujiri, nici fumul unei dulci tămâi.
Ci El, Prinţul Slavei, "Dumnezeu şi frate",
pentru-atâtea daruri binecuvântate,
aştepta o şoaptă,
un cuvânt...
Rămâi...

Prin Iaboc trecuse Lea şi Raheia.
Iacov, copleşit de frica lui Edom,
se ruga în taină. Şi în ceasu-acela,
i-apăru sub ramuri de lămâi... un Om...
I-apăru un înger cu cereşti veşminte.
Şi-L cuprinse Iacov ca pe-un vis din Rai.
"Nu Te las, Stăpâne, până când nu-mi dai
binecuvântarea Cerurilor sfinte!"

Stelele pe boltă lunecau în vale,
urmărind pe Alfa în strâmtoare prins...
Iar când astrul zilei sângera-n zăbale,
Prinţul cel de Taină se lăsă învins,
aşezând pe Iacov mâini sacerdotale...
 
Şi-a plecat Isus încet, cum apăruse,
aşteptând ca Iacov, de sub albi lămâi,
după ce primise darul care-l vruse,
să-L oprească şi pe Cel ce i-L dăduse,
cu un semn, cu-o şoaptă, c-un cuvânt...
Rămâi...

Şi trecură iarăşi anii peste lume
pân-să crească holda şi să dea în pârg.
Iar cândva
trei oameni se urcau cu sârg
însoţind pe Alfa undeva, pe-o culme.

Şi deodată... Doamne, peste muchii crunte,
nouri de lumină au venit de sus,
ca un miez de soare pe smerita frunte,
pe veşmântul alb al blândului Isus.

Se părea că Raiul iarăşi se aşterne,
cu oştiri de îngeri... într-un sfânt colind.
Moise şi Ilie, lângă El venind,
ascultau cuvântul dragostei eterne.

Şi-atunci Simon Petru, om de căpătâi,
s-a-nălţat deodată în sclipirea dalbă
şi-a rostit cuvântul...
(El l-a spus întâi!...)
"O, Rămâi, Ieşua, bine-i să rămâi!...
Şi-am să fac aicea trei colibi degrabă!"
 
Spre Emaus, iată, trei bărbaţi mergeau,
cu suspine-amare, cu vorbiri ciudate.
"Ce-s aceste vorbe între voi schimbate?"
i-a-ntrebat. Dar cine-i, vai!, ei nu ştiau!

"Tu eşti singur oare în Ierusalim
ce nu ştii necazul zilelor acestea?"
Şi mergând alături, Îi dădură vestea
despre-acel Isus, Melek ha Iehudim.

"Noi trăgeam nădejde, domnule, că El,
prooroc înalt în fapte şi cuvinte,
va aduce iarăşi slava-n Israel."

Şi-a-nceput străinul: "Oameni grei la minte,
inimi de zăbavă, neam întârziat,
fără Jertfa scrisă-n sulurile sfinte,
v-ar fi dat Salvare Unsul aşteptat?

N-aţi citit Geneza? Pe Moria, oare,
n-a venit să moară un berbec ascuns?
În Exod, ce-nseamnă Mielul cel străpuns
şi-n Levitic Jertfa înlocuitoare?

Ce-i în cartea Numeri stânca cea lovită?
Şi acel prooroc din Deuteronom?
Nu plângea în David Dumnezeul-Om
şi-n Isaia oaia mută şi smerită?

Dar voi toţi aceia ce i-aţi fost cununa
n-aţi simţit puterea din Cuvântul viu,
când Rabinul vostru biruia furtuna?
când ieşea în giulgiu Lazăr din sicriu?

Voi toţi, ucenicii Omului durerii,
voi ce L-aţi lăsat să fie prins şi dus,
voi care-aţi privit mărirea lui Isus,
cum de vă-ndoiţi de gloria-nvierii?"

Ascultau cei doi mustrarea cea tăioasă
ce turna un foc în inima lor rece.
Dar trecuse vremea, vai!, erau acasă
şi „străinul” parcă se grăbea să plece.

Şi atunci din nou dorita primăvară
şi-a rostit cuvântul dragostei dintâi.
"O, rămâi cu noi căci vremea e spre seară.
Ziua e trecută. Vin’ la noi...
Rămâi!"...

A trecut apoi peste Chedron o ceată.
Unsprezece Iacovi se luptau acum!
Cum să-ntorci privirea şi să pleci la drum?
Cum să laşi atâta dragoste curată?

Pentru cea din urmă binecuvântare,
mâinile străpunse Alfa şi le-a-ntins
Şi deodată... uite... parcă S-a desprins...
Da. Se-nalţă. Urcă, dar plângând... în zare.
 
Căci privind de sus pe cei legaţi de Sine
cu eternul semn din mâini şi din călcâi,
El citea-n toţi ochii aceleaşi dulci suspine:
"O, rămâi, Rabuni, Ieşua...
Rămâi!...

Răsunaţi în nouri, trâmbiţe de-aramă!
Vino, Mire tainic, din cereşti poteci!
Şapte continente zi de zi Te cheamă!
Vino, Prinţ al Slavei,
Dragoste de veci!
 
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


La Cincizecime


E zi de sfântă Cincizecime.
E ziua Ta, o Sfinte Duh!
Coboară iar din înălţime
cu snopi de flăcări în văzduh.
Trimite, Tată, iarăşi norul,
revarsă sfântul Tău şuvoi
şi vino prin Mângâietorul!
Cobori la noi!

Te strigă iar atâtea glasuri,
copii cu sufletul devot.
Ni-i dor de-acele sfinte ceasuri
când ne vorbeai de pe chivot.
Ni-i dor de ploaia revărsării,
de semne-n cer şi stâlpi de turn.
O, nu lăsa s-o dăm uitării!
Cobori şi-acum!

Cu cât mai mulţi în largul zării
Te chemăm azi şi Te dorim
ca-n ziua binecuvântării,
atuncea, în Ierusalim!
Într-o căsuţă ne-nsemnată
a fost pe lume-ntâi să vii.
Atunci erau o mică ceată,
azi mii de mii!

Abia se săvârşise-n lume,
din îndurarea Celui Sfânt,
cea mai puternică minune:
supremul vieţii legământ.
Isus, iubind dumnezeieşte,
se dăruieşte umilit:
El, Mare Preot, ce jertfeşte,
El, Miel jertfit.

Abia pornise vestea mare
c-a înviat din morţi Isus,
iar stropii jertfei salvatoare
se mai vedeau acolo sus...
Stătea o cruce-n deal pustie
şi gol mormântul, cum e scris,
şi drumul către veşnicie
era deschis.

Dar nu era putere-n lume,
izvorul tainic de minuni.
De-aceea stăruiau anume
apostolii în rugăciuni.
Deodată-n blânda dimineaţă
se-aude-un vuiet din tării
din bolta cerului măreaţă
din vijelii.
 
Un tunet bubuie din slavă,
pereţii parcă se desprind.
De zguduirea lor grozavă
fiori de spaimă te cuprind.
Se-aud rostogoliri şi frângeri.
Şi-n glas de tainice rostiri,
se-arată ceru-ntreg de îngeri
şi de oştiri.

Vin scăpărări de foc în fugă,
lumini din slava lui Isus.
Cu braţele întinse-n rugă,
apostolii privesc în sus.
Un val de foc ca rupt din soare
din înălţimi s-a revărsat.
Şi-o flacără spre fiecare
s-a îndreptat.

O! cine ar putea să spună
ce dragoste-i va fi cuprins,
de când purtau acea cunună
ce pe vecie s-a aprins?
Ce freamăt dulce şi fierbinte?
Ce gânduri ce te nalţă-n zbor?
Nici psalmii nu aveau cuvinte
cu mai mult dor.
 
Din pieptul lor şi de pe buze
pornise glasul vieţii noi:
când mângâios ca din cobuze,
când ca o trâmbiţă-n război.
Din piatra inimii pustie,
în Cerul marii bucurii,
ţâşnise râul de-apă vie
spre veşnicii.

De-atunci cu undele-i bogate
El a pornit spre văi adânci,
când revărsat prin şesuri late,
când stăvilit prin muchi de stânci,
turnând torente de iubire,
şi-acel suspin în rugăciuni,
dând tuturor descoperire
şi dând minuni.

O, râu de viaţă, de putere
Tu, dar trimis de blândul Miel,
Tu celor orbi le dai vedere
ca să poată privi spre Cer;
prin Tine surzii-aud Cuvântul
şi glas voios dai celui mut.
Iar cei ologi întreg pământul
l-au străbătut.
 
Tu risipeşti din lume somnul
ce tine sufletul ascuns.
Prin Tine noi vorbim cu Domnul
şi tot prin Tine-avem răspuns.
Tu ne dai vise şi vedenii,
ne dai cântări şi ne vorbeşti
în limbi apuse de milenii
sau îngereşti.

Tu aperi de-a ispitei şoapte,
Tu uşurezi atâtea cruci.
Tu faci să cânte-n miez de noapte
pe cei cu gleznele-n butuci.
În clipe dragi de adorare
înalţi pe mulţi de la pământ
şi-nveţi pe credincioşi să zboare
spre Cerul sfânt.

Iar astăzi Tu ne dai de veste
prin porţi străjerii veghetori
că multă vreme nu mai este
pân-la-ntâlnirea cea din nori.
Ca Noe-n vremile vechimii,
ce îndemna spre Dumnezeu,
Tu chemi, din ziua Cincizecimii,
Tu chemi mereu.
 
Curând se va opri izvorul.
Biserica se va-nălţa.
Iar Duhul Sfânt, Mângâietorul,
va fi luat şi El cu ea.
O, câţi în lume vor rămâne
cu inimile în văpăi,
strigând: "Nu ne lăsa Stăpâne,
suntem ai Tăi!

Ce-i drept, nu Te-am urmat niciunde,
că-i greu cu valu-acestei vieţi!"
Şi Domnul, vai, le va răspunde:
"Nu vă cunosc cine sunteţi!"
De-aceea-n ceasul cel din urmă,
noi Te rugăm, ca nişte prunci:
coboară peste-a noastră turmă,
o, Duh din Ceruri,
ca atunci.

Cum păsările călătoare
învaţă puii lor să zboare
spre-a-i duce-n stolul călător,
coboară, Duhule de viaţă,
şi dă-ne aripi şi ne învaţă
ca toţi, în ziua cea măreaţă,
să fim în zbor!
să fim în zbor!

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Biruinţa


Eu n-am văzut cum a-nviat Isus,
nici mâna-n răni ca Toma nu I-am pus.
Dar simt mereu că-n viaţa ce mi-a dat
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!
 
Isus a înviat din morţi, biruitor,
din Însăşi viaţa Lui dând viaţă tuturor!
Şi-acum în rând cu noi, ca frate şi-mpărat,
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Cu mii de flori, cu frunze noi în crâng
vin primăveri ce iarna iar înfrâng.
Şi toate spun că Cel Crucificat,
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Isus a înviat cu trup de slavă plin,
aşa cum vom trăi şi noi prin har divin.
De două mii de ani în luptă ne-ncetatat,
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Dar dacă-i drept că-nvie frunza iar
şi florile când din pământ răsar,
cu-atât mai mult Acel ce le-a creat
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Isus a înviat, puternic şi slăvit.
Şi sutele de fraţi cu Domnul au vorbit.
Apoi, în patru zări pornind, ei au strigat:
trăieşte, trăieşte, e viu cu adevărat!

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Tot mai mult


Tot mai mult răsună-n lume
un măreţ şi tainic nume,
care poate să ne-ndrume
sus, mereu mai sus!

Tot mai departe se duce-n zbor
un nume dulce şi salvator,
nume de Rege şi bun Păstor,
numele sfânt, Isus!

Noi eram sortiţi la moarte
vinovaţi de vechi păcate.
Dar Isus le-a luat pe toate!
Slavă lui Isus!

Tot mai mult sub cer răsună
vestea-naltă, vestea bună
că Isus dă azi cunună
cum demult ne-a spus!

Tot mai departe, cu-aripi de jar,
zboară cuvântul cel plin de har,
şi cine crede primeşte-n dar
Duhul cel de sus!

Cine crede şi se-ncrede
clipa morţii n-o mai vede
ce e Duh spre Duh purcede.
Slavă lui Isus!

Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe


Cele mai citite articole: